Page 84 - Revista Noastra Nr. 55-56 (2023)

CONFIRMĂRI
**** de trupuri. Și asta nu pentru că era limba mea. Ori pen-
Poate și de aceea plonjarea mea în limba en- tru că o cunoșteam mai bine. Româna părea și este
gleză, așteptată și dorită ca un cald înec în mare, m-a parcă mai dinamică, mai plină de textură.
lăsat așteptând. Și așteptând. Și așteptând. Deșert era Există în ea lucruri și concepte străine oricărui
pretutindeni în jur. Strigau cerul și pagina, implorând: alt neam. Care străin a mai auzit oare „dorul” și l-a re-
apă! cunoscut jeluindu-se demn prin stihii, cu acea dispe-
Educată în laboriosul stil al lui „Metaforel”, rare dulce și tandră a lucrurilor foarte vechi,
găseam searbăd orice citeam în engleză. Natural, în- dezrădăcinate? Cum să spui cuiva din alt grai că „dra-
cepusem cu articole. Lungimea lor șchioapă și subiec- goste” și „iubire” sunt și nu sunt același lucru? Nu ai
tele pestrițe mi-au zgândărit o vreme curiozitatea de cum. Ceva bătrân din limba noastră nu se vrea strămu-
bondar a vârstei de albină. Atât. Cărțile „mari”, cărțile tat. Nicicând asemenea lucruri adânci aparținătoare
„grele”, cărțile la modă chiar îmi erau indiferente ca unei limbi nu vor putea fi cuprinse ori înțelese și de
un zgomot discordant și sec. Subțirimea limbii îmi alții, căci cu ele ne naștem și pe ele le dobândim timp
sună fals. Unde erau metaforele, unde erau aliterațiile de-o viață, dinainte să fim, nedespărțindu-ne de ele
poetice, alternanța melodioasă de sunete care picta în cum nu ne lepădăm în pragul morții de țărâna îngro-
minte imagini și deschidea luminoase, zumzăitoare fe- păciunii noastre. Și dorul și dragostea și limba, cu gla-
restre de simțire în suflet? Unde era muzica? Orice surile ei cele multe, le luăm în pământ, iar ele cresc
doua cuvinte puneai alături nu „sunau”. apoi spre cer ca iarba, venind să întâmpine pe cei ce
Multă vreme a trebuit să treacă și multe pagini trec după noi.
să curgă, cu încolăciri lichide de trupuri de cerneală, Dar și engleza - și mai târziu franceza și spa-
prin fața ochilor mei, pentru ca să pot recunoaște mu- niola și germana - aveau muzica lor. Când am încetat
zica limbii străine. Căci chiar dacă gândeam și visam să tânjesc după suflul cuvintelor din graiul meu, am
și vorbeam în somn în engleză tot la fel de firesc ca în auzit-o. Apare din fiecare cuvânt al fiecărei limbi și îl
limba cu care mă născusem - uneori chiar mai firesc - marchează ca fiind al ei. O dată ce auzi muzicalitatea
ceva lipsea din noianul sunetelor ca să le lege. unei limbi „străine”, începi sa le aștepți și pe ale ce-
Engleza nu era pian, nu era vioară. Am desco- lorlalte. Recunoști, chiar fără să consulți dicționarul:
perit târziu că era probabil un violoncel bine lustruit acela-i din franceză și ăla-i din cutare, și sigur că acel
care scotea note grave iar farmecul ei teribil stătea toc- cuvânt e al lui Cutăreasca! Limbile devin nepoții
mai în acest „lacunar” antipatic urechilor oricărui regăsiți pe uliță, în mersul cărora recunoști - sau dacă
român. Limba plaiurilor mele cânta cu o mie de glasuri nu, îți șoptește vecinul la ureche- alura unor bunici
de nai și se tânguia ca o apă, vie, supusă și supunând sfătoși care se știau cu străbunii tăi. Îți vine să-i strigi,
totuși penelul celui care voia să o siluiască, împreu- ca la țară. (Acela-i al lui Safta lui Ionică care stătea
nându-se cu el până ce făceau amândoi o muzică nouă peste drum de noi, la mamaia!..) Cuvintele capătă o
muzicalitate proprie, firească, din ce în ce mai firească,
și cu ea vine din urmă povestea lor.
Astfel ajungi sa cunoști o limbă, să o simți,
înainte să o cunoști sau să o știi efectiv. Intuiția mea
curioasă pentru limbi străine și afinitatea, curiozitatea
pe care o resimt ca în fața unui om viu, cu sentimente
și antipatii proprii, de la care poți învăța, așa mi-am
explicat-o.

***
Dar să revenim la muzică, la muzicalitate,
acest balet intern al atomilor unei limbi care îi
șlefuiesc alura. Limba este o ființă, în sine. E drept că
este o ființă foarte veche și înțeleaptă care, de
înțeleaptă ce e, a devenit aproape inertă, mulțumindu-
se să se comporte asemenea unui obiect sau a unei
convenții de comunicare. Dar limba rămâne, peste se-
cole, o ființă. Ea semănă omului și se dezvoltă odată
cu el, sensibilă la capriciile existenței umane, evoluând
și transformându-se și uneori înfingându-și călcâiele
cu încăpățânare în țărână, să se oprească în loc. Emi-
nescu spunea că omul este o vioară. Pui degetul pe o
coardă, scoate un sunet. Îl atingi altfel, altfel sună. Așa
și limba. Ea se dezvăluie întreagă numai mâinilor cu
mănuși ale unui înțelegător muzician, pentru alții re-
zumându-se să întoarcă, în sunete, sunetele propriilor
inepții. Ea există ca artă numai în măsura în care există
artiști să o iubească. Altfel se poartă cu toată
nerușinarea unei oglinzi.
82 grafica: Valentina Spătaru REVISTA NOASTRĂ nr. 55/56