Page 82 - Revista Noastra Nr. 55-56 (2023)

CONFIRMĂRI
el? Și încerc să mă apropii de el, dar nu îl găsesc.
Judecând după starea sa, în această dimensiune a su-
fletului caut cimitire, păduri arse, orașe părăsite, vic-
time de război, pacienți fără suflu, strigăte de foame,
de durere, gânduri nervoase și păreri contradictorii...
Adulmec cele mai joase frecvențe, caut cele
mai triste trimiteri energetice și le iau urma pentru a
găsi omul. Iar el mă privește de pe o stâncă, de sus,
nici zâmbind, nici plângând, arătând, în sfârșit, ca un
om. Apreciază dorința mea de a-l găsi și ajuta și mă
invită să-i vizitez universul, doar că surpriza aproape
mă înalță la un alt nivel energetic. Atât de intens. Și
plăcut. Ne întoarcem în vechiul Babilon. Frumusețea
unui timp, efervescența Grădinilor Suspendate,
perfecțiunea culorii, a sunetului, a simțirii.
Cum e posibil? Cum nu ar fi? Omul cuștii este
cel real. Este cel care și-a închis extinderile trupești și
a construit dimensiunea sufletului pe calapodul unei
minuni. În timpul restriștii a abandonat inutilul și a în-
ceput să adune descoperiri despre el, să încetinească
ritmului pentru a se dobândi, cuceri, crește. Omul din
cușcă a ales să nu fie omul convențional, jucând riscul
lipsei, dar a fost încununat în interior, iar el știe că
odată ce cușca va fi descuiată, pasul său va întoarce
grafica: Melania Colin dinamismul acestei lumi exterioare, va răsturna polii,
va cuprinde un nou nucleu și ne va acoperi și soarele,
că mă înșel. Dar tu ce ai zice? Ce ai zice și ce ai simți și norii, și întregul cer.
când ai vedea un om atroce, deformat și dureros Iar noi învățăm.
plângându-și interiorul pe lângă pereții cuștii? Și pe
cine să întreb, suntem departe, mult în spatele circului
să pot să aduc pe cineva. I-o fi foame, sete, dor, ne-
fericire...
Și cât de simplu e, sigur nu are niciun talent,
altfel nu l-ar fi scuzat maestrul, acum ar fi pregătit un
număr sau poate chiar l-ar prezenta. Mă strigă, dar
zgomotul e similar reprezentării melodice a
intersectării unor table. M-aș fi apropiat, dar tocmai
ce mi-am dat seama că îmi spunea să așez bucata de
material la loc și să plec. E diform. E diform tare. E
diform acolo unde privesc eu, și anume, în exteriorul
ființei. Să fiu eu cea mizeră? Dar el îmi cere să acopăr
cușca, deci semnează voluntar și continuu acest con-
trat mâhnit. Mă conformez din frica de a nu adânci
amarul omului. Acopăr și fug. Și nu mai știu ce simt.
Fug, dar nu înapoi, tot în față, căutând gardul să-l sar,
să ajung în strada principală, să iau autobuzul, să mă
plimb de la un scaun la altul emoționată dacă este loc
- mai rar - și apoi să urc grăbită scările blocului, să
intru în casă, să nu salut pe nimeni și să închid lent ușa
dormitorului, astfel încât să nu declanșez întrebări prea
multe. Dar mă opresc, fugitul meu nu mă duce mai de-
parte de acasă, iar acolo voi ajunge oricum. Drumul
meu ar trebui să urmeze omul. Să-l urmeze, să-l as-
culte și să-i mulțumească.
Mă așez. Închid ochii afară, acum nu e nevoie
de ei acolo. Și îi deschid în interior. E tern. Se
construiește, se ridică multe structuri foarte înalte, al-
tele mai joase dar mai sigure, se ascund păduri, lacuri
negre, siluete de cristal, se aleargă gânduri, se mai
creează un univers, se aprind planete: e un interior in-
dustrial de început. Dar omul, omul unde e? Ce face grafica: Alexia Arbănaș

80 REVISTA NOASTRĂ nr. 55/56