Page 99 - Revista Noastra Nr.53-54 (2020)

PREMII CNU
mijlocul intrigii. Dar pe cine încerc să păcălesc? Nu timid paginile unei cărți pe care, poate, o citea atunci.
mai suntem adolescenți, el are o familie, iar eu bat Și poate, din când în când, își ridica privirea și se uita
străzile plouate ale Londrei, la mii de kilometrii înspre cer, cum făceam eu, seară de seară. Și mă
distanță căutând un sens pentru un nu-știu-ce, căci simțea lângă el, știu asta. Eram omniprezentă, el mi-a
viața mea sigur nu este aici. spus. Eram și moartă. Iliana cea veche era moartă, dar
- Iliana, ești acolo? omniprezentă.
A început. Eric mereu a avut ceva ce m-a readus la el.
- Bate de două ori dacă da. Nu, nu e nevoie. Totul e acum un vis. O realitate pierdută în
Îți simt respirația. Liniștește-te. Respiră ușor. E mai mișcările acelor de ceasornic, o amintire. Mai multe
bine acum? Nu îmi răspunde. De fapt, sunt sigur că amintiri. Un infinit de amintiri al căror ecou plutește
nu o să spui nimic. Dar înseamnă teribil de mult că în jurul meu, ca Iliana în jurul lui Eric, ca Eric în jurul
ești aici, acolo... mă rog. Că mă asculți. Nu îmi amin- Ilianei, ca mine în jurul acestei povești peste care nu
tesc ultima dată când cineva a făcut-o. Am nevoie de pot trece.
asta, Iliana, mă înțelegi? Cred că da. Sunt sigur că și Timpurile astea sunt praf de stele acum și stră-
ție îți e greu acolo. Ești așa departe, dar acum te simt lucesc în univers. Curând, cine știe, voi fi și eu o stea
mai aproape ca niciodată. și voi străluci pentru cei dragi mie, pe care i-am lăsat
După un minut de pauză, Eric și-a continuat
monologul.
- M-am căsătorit cu Denise, dar nu o
iubesc. Nu am iubit-o niciodată. Știu la ce te
gândești și ai tot dreptul să mă judeci, dar
crede-mă că nu am simțit pentru nimeni ce am
simțit pentru tine. Și tu ai plecat. Nu te-ai uitat
în urmă nici măcar în aeroport după ce ne-am
luat rămas bun.
Vocea îi tremura.
- Atât de încrezătoare erai. Acum, după
atâția ani, mai ai forța aia? Nu te-a cuprins,
nu te-a măcinat, nici o secundă dorul? Nu ai
avut niciodată dubii? Chiar nu te-ai gândit,
măcar o clipă, când priveai viața scurgându-
se dintr-un biet cadavru, să te întorci? Așa
ușor ai plecat. Așa ușor ai lăsat în urmă totul
și ai plecat. Am știut, de când te-am văzut ur-
când scările avionului, că vechea Iliana nu
mai exista. Că devenise un praf de stele ce orbita în în urmă. Și îi voi privi de acolo și ei vor ști că sunt
jurul meu, ca planetele în jurul soarelui. Atomii ei acolo, undeva, în abis. Și mă voi distra împreună cu
erau răspândiți în univers, erau în fiecare om. Așa e toți prietenii mei care vor fi și ei doar o licărire. Dar,
când un om moare. Toți atomii lui se împrăștie. De până atunci, sunt aici, într-o poveste care nu mai e a
aceea îl simți mereu cu tine. Chiar este. E omniprezent mea.
în viața ta. E chiar mai prezent decât ar fi fost dacă Când am ajuns acasă, după îmbrățișările cu ai
mai era în viață. Așa-mi erai. mei, am cerșit câteva minute singură în vechea mea
A oftat și i-am simțit lacrimile. Și eu aveam. cameră. Era la fel cum am lăsat-o. Cu toate pozele, ca-
- Am doi copii și nu știu dacă măcar unul din- dourile, jucăriile, picturile mele din liceu... cărțile...
tre ei este al meu, dar îi iubesc și nu i-aș părăsi pentru toată viața mea până să plec. Acei patru pereți mov,
nimic în lume. Sunt singurul motiv pentru care nu unul tapetat cu flori, geamul întotdeauna mult prea
divorțez. Copiii ăștia merită să aibă o familie. Mi-e înalt și ușa puțin stricată constituiau cufărul cu cea mai
dor de Iliana a mea. Dacă nu e prea târziu să o resus- dragă comoară pe care o puteam avea: amintirile,
citezi... emoțiile și visurile mele. Când mă simțeam singură,
Apel terminat. mă urcam pe scaunul cu pernă roz să pândesc în curtea
Asta a fost tot. Așa s-a terminat. Nu am mai lui Eric. Asta am făcut și acum. Era tare pustie. Mă în-
vorbit niciodată de atunci. trebam dacă el știe că am venit și dacă o să ne întâlnim.
Eric nu era cel mai deștept om din lume, dar Am văzut scaunul pe care stătea seara să citească.
uneori teoriile lui erau atât de bine spuse, încât puteai Părea tare singuratic și parcă cerșea prezența cuiva
crede ușor că sunt adevărate. Avea un talent ciudat de care părea tare departe. Sau poate ar trebui să nu mai
a convinge lumea de chestii imateriale, de idei însuflețesc obiectele atât de mult.
nebunești care îi veneau seara când știu că stătea în O să fiu naivă și o să spun că speram să mă
grădină și asculta foșnetul frunzelor. Mama l-a văzut aștepte în aeroport. Că o să simtă că vin acasă și, fără
de mai multe ori, chiar și acum. „Cred că se gândea la să-i spună cineva, să mă aștepte cu rânjetul acela tâmp,
tine, părea așa... melancolic”, spunea ea. Pentru el, eu nebunia adolescenței mele. Voiam să-l văd la fel de
eram omniprezentă. Eram vântul ce făcea frunzele să frumos, neschimbat de greutățile vieții. Voiam să mă
danseze. Eram ultimele raze ale soarelui, ce-i luminau ia în brațe și să-mi spună că i-a fost dor de mine, de

REVISTA NOASTRĂ nr. 53/54 grafica: Ioana Larisa Guriță 95