Page 94 - Revista Noastra Nr.53-54 (2020)

CONFIRMĂRI

zaharisite, cu o punguță cu caramele pen-
tru Michael... mie mi-a redat vârsta zâm-
betelor cu dinți de lapte, de care credeam
că mă lepădasem, cu floricele de porumb
luate pe doi bănuți de la un Moș. L-am
târât cu toții în apă, drept mulțumire.
Râdea, cu părul plin de sare, cu sora mea
cea mică în brațe, și atunci parcă soarele
era mai roșu și mai galben și mai aproape
totodată.
Singura rămasă pe nisip era
mătușa Marlena. Purta haine de plimbare
prin parc, nu de vară, și emblematicii ei
pantofi cu toc înăltuț și subțire; ființa-i
subțire era mai nedefinită ca oricând,
înfășurată în aripile unei mari eșarfe.
- Marlena, hai! de ieri, ci din vremuri străine nouă - aceeași atmosferă
Mătușa scutură din cap, mută în fața mării. de intimitate complice, care exclude tot restul univer-
- Nu te mănâncă! sului cotidian. Parcă începuseră de mult să se schițeze
Se strânse mai tare în eșarfa ei, fluturătoare, zâmbetele acelea gemene, și reveneau acum, de parcă
palpitând în briză precum o amintire tremurată. Valuri nu ar fi plecat niciodată.
mici îi lingeau vârfurile pantofilor. Trecură valuri. Trecură deasupra zboruri albe
Pălărierul Nebun se bosumflă și repezi înspre de pescăruși, cu chemările lor de spume albe și depăr-
ea un mănunchi de apă și spume. Se feri. Zâmbete ge- tări.
mene li se înnodară în colțul gurii, și eu iar am avut ve- - Hai, Marlena!
chiul sentiment că în jurul lor se țesea - dar nu de azi, La picioarele mătușii se întindeau, dispărând în
mare, o mie și unu de trupuri mutilate de scoică, lăsate
acolo de mâinile mici ale unei Șeherezade albastre, sub
cerul a o mie și una de nopți. Și chiar sub soare, mătușa
Marlena părea muiată tot într-o lumină lăptoasă de
lună. Era gri-alburie ființa ei, nu albă. Lângă creștetul
alb al mării, alb nepământean, cum altul nu a mai lăsat
Dumnezeu pe lume, mătușa era argint vechi între ari-
pile eșarfei ei.
Își scoase un pantof și-și cufundă piciorul în
apă. Marea ii fură pantoful lepădat, și vru să i-l ducă
departe. Ne uitam toți prostiți la pantof, apoi la mare,
parcă așteptându-ne ca, sub privirea cenușie a mătușii,
valurile să își plece spășite capul și să-i aducă prada la
picioare. Dar desigur că marea era un lucru mare și
putea, atunci când avea chef, să pretindă că nici nu
aude, nici nu vede.
Anabell strănută: se plictisise.
Și deodată mătușa țâșni de pe nisip în apă, îm-
brăcată, trecând din brațele ca de fluture ale eșarfei
direct în brațele mării. Pălărierul râse; un sunet tulbu-
rător în intensitatea lui. Iar pe nisip, uitat ca un
mărțișor pe strada pustiită, pantoful mătușii veghea,
la hotarul dintre lume și apă.

90 REVISTA NOASTRĂ nr. 53/54