Page 97 - Revista Noastra Nr.53-54 (2020)

CONFIRMĂRI
Bogdan OBODARIU Absolvent al Colegiului “Unirea” - promoția 2009
Absolvent al Universității din București - Facultatea de Științe
Politice în Limba Engleză / Master Comparative politics

O călătorie spre Nicăieri

Să fi început cu o idee, o speranță, cu vreun vis scund și cărunt, cu un început de cocoașă sub hainele
rătăcit în acel crepuscul fără-de-timp când mrejele zdrențuite, nu încerca să-l jefuiască. Tom, numele lui
somnului se topesc în lumina ascuțită a dimineții? Pre- era Tom și voia ca John să-l acompanieze undeva. N-a
cum scânteia ce aprinde un foc mistuitor, aproape că vrut. Călătorul a ridicat din umeri și a plecat în pași
nu mai contează. John își dorise mereu să repare grăbiți. John se întreba de ce ar avea el nevoie de com-
lumea din jurul său, să o facă mai bună, mai justă, mai pania unui cerșetor? Dacă s-ar înhăita cu asemenea
rațională, dar lumea acelui sfârșit gri de secol douăzeci oameni, asta ar deveni. “Asta ar rămâne”, vocea
îl lăsa rece. “Prea târziu, prea târziu...” Gândea el mer- subțire și nedorită a rațiunii îi șopti. O ignoră. Devenea
gând cu pași înceți, distrat, pe străzile Londrei. De aș din ce în ce mai abil în a ignora tot ceea ce îi cauza du-
putea doar să schimb lumea așa cum a fost pe când rere.
aceste străzi erau pavate cu piatră... câte prăpastii aș Al doilea lucru pe care l-a învățat a fost dure-
putea ocoli, și lumea întreagă odată cu mine. rea, mușchi întinși prea tare, oase lovite de semenii lui
Nicicând nu a aflat ce putere nefastă l-a ascul- falși și nepăsători și stomacul care prinsese o durere
tat atunci, pe ce stea nebună această dorință a călă- surdă pe care o spera a fi doar de foame, căci de o fi
torit, dar așa a fost să fie, și nici rugămințile fierbinți, fost vreo boală, știa că nu are nici o șansă de scăpare.
nici blestemele aruncate în neant nu au schimbat ce a “Sunt vaccinat, sunt vaccinat” își repeta în fiecare
fost să fie. noapte, chinuindu-se să nu se gândească la toate bolile
Fațadele roșii s-au topit într-un gri murdar, pentru care nu era vaccin, la infecțiile fără de nume ce
acoperișurile sclipitoare în paie pline de insecte, și mi- bântuiau ulițele orașului. “Să fi venit oare Ciuma
rosul de bălegar i-a umplut nările, ceasul gonind înapoi Neagră?” se întreba el într-o zi după ce a băut berea
făcând din vis realitate... din realitate coșmar. slabă și tulbure pe care încercase zile de-a rândul să o
Primul lucru pe care l-a învățat John a fost sin- distileze. De atunci s-a înfiripat în sinea lui o ură neîn-
gurătatea, acea singurătate îngrozită a unui animal chipuită față de șobolani, de la care i-a venit și porecla
vânat, căci nu putea vorbi cu nimeni sau să se facă pe care o purta printre ceilalți cerșetori de pe Baker’s
înțeles, și chiar dacă ar fi putut, n-ar fi contat. În prima Street, „Mâncătorul de șobolani”, căci, așa încuiați la
zi stătuse ascuns în umbra spânzurătorii, privind cum minte erau, că nu-și puteau imagina de ce ar vrea ci-
mulțimea exulta la moartea celor condamnați, bărbați, neva să omoare rozătoarele dezgustătoare, dacă nu ca
femei, copii. Copiii erau cei ce îi umpleau gândurile, să le mănânce. Câteva zile mai târziu, cineva a început
căci în ei, din acea masă maro și cenușie ce umplea un zvon că era vrăjitor care sacrifica șobolani diavolu-
străzile Londrei, recunoștea cel mai adesea o expresie lui...
familiară, un zâmbet inocent, o întrebare nevinovată. Superstițioși... nebuni...
Și totuși se scufundau și ei apoi în straniu și necunoscut Trebuia să iasă, trebuia să găsească pe cineva
de la un moment la altul. să înțeleagă. Dar cine putea, unde, când?
În final a învățat să vorbească, prost și stâlcit, Nu a observat febra, iar durerea ascuțită în gât
ca un străin, sau poate ca idiotul satului, cu o gură a pus-o pe seama mâncării proaste și a băuturii ce
plină de pietre. El, care știa mai mult decât toți așa- ardea pe gâtlej. Nici nu și-a dat seama că cei doi călu-
zișii învățați ai acelor vremuri, și totuși nu putea nici să gări de care a fugit cu ultimele sale puteri erau fran-
traverseze Tamisa să ajungă în London City. Propriu- ciscani, încercând să ajute un suflet rătăcit.
zis, muncea cu cârca pentru cine îl lua și după fiecare Astfel se termină. Nu cu un cuțit în noapte, nu
zi cădea ostoit sub micul pod, pe unde de mult nu mai cu ștreangul spânzurătorii, ori cu vreun rug închipuit,
curgea apa, doar noroi și alte lucruri la care John nu ci doar cu o răceala devenită pneumonie.
voia să se gândească. Încă un trup într-un mormânt nemarcat, netul-
O mână pe umăr... o voce răgușită, vorbind cu burând pe nimeni în afară de gropar care avea cu ju-
un accent și mai straniu decât al localnicilor. Lui John mătate de ceas de muncă în plus.
i-a trebuit un lung moment să-și dea seama că omul Astfel pieri un om ce a trăit șase sute de ani
prea devreme.
REVISTA NOASTRĂ nr. 53/54 93