Page 100 - Revista Noastra Nr.53-54 (2020)
P. 100
PREMII CNU
noi, și că speră să rămân pe veci alături de el. Pentru grafica: Maria Neagu
o clipă îmi doream să nu fi plecat niciodată, să des-
chid ochii și să mă trezesc în momentul îmbarcării și
să mă întorc. Să țip, să recunosc că nu pot să o fac.
Urăsc să mă afund în gânduri, dar știu că povestea ar
fi fost diferită dacă aș fi rămas. A mea, a lui, a noastră,
a lui Denise, a tuturor.
Sau poate nu am fi fost nici așa împreună.
Când ești trist, ai tendința să fii mai subiectiv decât de
obicei. Povestea noastră, cel puțin până în punctul în
care mă aflam atunci, nu era atât de specială. În lumea
asta sunt milioane de „noi”. Sunt oameni care suferă
mai mult, care se iubesc mai mult, care fac mai mult
pentru povestea lor. Noi am continuat să fim lași până
când unul dintre noi s-a transformat în stea. Luând moral alături de el și cred că nu am mai simțit nicio-
problema așa, mă pot gândi și la varianta că între noi dată o dorință atât de mare să-l iau în brațe. Să-i spun
nu a existat niciodată iubire. Însă refuz să cred asta. E că trăiesc, că orbitez fizic în jurul lui.
o realitate pe care o reneg. - Cât vei rămâne? întreabă tata din neant.
Dar am ieșit din transă și mi-am amintit că am - Cât? Nu mai plec. M-am răzgândit. Mi-a
o viață care se scurge în timp ce privesc hipnotizată părut rău că am plecat și în avion chiar mă gândeam
grădina lui Eric și-mi fac iluzii. că ar trebui să mă întorc acolo. Dar nu mai vreau.
Tradiționala cină în familie a decurs mult prea Rămân aici cu voi.
firesc. Era ca și cum nu plecasem niciodată. Mama și Am spus toate acele vorbe dintr-o suflare, de
tata nu îmbătrâniseră deloc, deși trecuse o perdea de parcă le-am ținut toată viața închise într-o colivie a su-
zece ani peste noi toți. Am glumit, am povestit, ca pe fletului și acum le-am eliberat, în sfârșit. Mi-a venit o
vremuri. Eram acasă și parcă simțeam sentimentul imagine în minte, cea a inimii. Eu nu văd inima ca pe
apartenenței mai mult decât oricând. Simțeam iubire, un organ. Mi se pare mai mult a entitate mistică. Ceva
compasiune... nu mai eram străină în viața mea. Cel inexplicabil și inegalabil. La fel ca iubirea, fără un sens
puțin pentru câteva minute, m-am reanimat. Eram propriu și o definiție riguroasă. Inima e o creatură pu-
Iliana de care Eric mi-a spus și de abia așteptam să-i ternică și nebună care e închisă într-o colivie, îm-
dau de veste că nu am murit. Urma să fiu și fizic și preună cu toate emoțiile noastre. Și ce mai e de pierdut
atunci când le dai drumul?
Simți cum pieptul îți saltă în sus acompaniat
de un sunet de fundal mult prea puternic pentru starea
în care te afli. În surdină se aude un țiuit continuu, ne-
întrerupt, iar în urechile tale zeci de voci amestecate
dansează. Te strigă pe nume, îți spun să mai stai, să nu
pleci, să nu le lași. Dar ție îți este așa ușor să pleci,
parcă ești ghidat de o forță anume și nu mai simți
nimic. Doar bătăile puternice din piept și zgomotul
care nu se mai termină. Devine din ce în ce mai puter-
nic.
Nu pleca! Nu pleca! Nu pleca! Iliana! Nu
pleca! Nu pleca! Nu pleca!
- Este ceva ce trebuie să-ți spunem.
- Orice.
- Eric a fost găsit mort acum două săptămâni.
S-a sinucis.
Te prăbușești. Cazi într-o prăpastie fără capăt,
într-un întuneric veșnic. Nu mai poți face nimic. Ești
înghițit. Și otrava se răspândește iar în corpul tău, pa-
ralizezi și te pierzi.
Și deschizi ochii. Și te pierzi. Îi închizi, îi des-
chizi, îi închizi, îi deschizi. Lângă tine sunt toți cei
dragi. Îi vezi, te văd. Le simți prezența caldă. Nu știi
unde te afli, dar ei sunt lângă tine și te privesc așa fru-
mos. Parcă au și lacrimi în ochi. Sunt părinții tăi acolo
și e și Eric.
Te trezești din comă și îți dai seama că nimic
din ce credeai că ai trăit nu era real.
96 grafica: Anamaria Mățăuanu REVISTA NOASTRĂ nr. 53/54