Page 101 - Revista Noastra Nr.53-54 (2020)

PREMII CNU

Teodora MIRICĂ Premiul I la Concursul de creație “Comori ale spiritualității
clasa a X-a C românești”, ediția a II-a Ploiești -2019

Epilog

Inspir adânc. Expir. Repet. Alerg... Alerg.
Alerg! Trebuie să alerg! Mi se impune să continui, să
nu renunț, să nu mă opresc. Un jazz sensibil îmi vi-
brează romantic în singura cască pe care o țin în ure-
chea dreaptă. Treptat nu o mai aud. E liniște... Tic. Tac.
Tic. Tac. Îmi aud inima bătând ca un ultim ceas. Dru-
mul șerpuiește prin crâng. Nu e frig, deși ar trebui să
fie, fiindcă a venit toamna. Tic. Tac... Tic. Tac...
aleargă! Aleargă! Aleargă! STAI!
- Cât e ceasul, taică?
Mă opresc buimăcită.
- 05:57, zic, privindu-mi ceasul inteligent.
Mă aplec sprijinindu-mă de genunchi. Sângele
îmi năvălește brusc în cap, iar tâmplele îmi zvâcnesc
bezmetic. Inspiră! Expiră! Ciudat. Nu am mai obosit
niciodată.
- Cât e ceasul? Îmi zice un bătrânel ce stă pe o
bancă din apropiere.
Mă privește senin, de parcă atunci m-ar fi
văzut pentru prima dată. Părea trecut de 80 de ani, dar
nu puteam fi sigură, pentru că nu m-am priceput ni-
ciodată la oameni (poate), pentru că nu am avut timp
să-i cunosc. El este îmbrăcat într-o pijama veche dun-
gată, ruptă în genunchi și în coate. Pe deasupra poartă
un ilic de lână neagră, subțire și tocită. E încălțat cu
șoșoni de plastic găuriți în vârf. Găurile lasă la vedere
niște șosete scămoșate, dintr-un material prost. Îl pri-
vesc cu milă. Nu este un cerșetor. Mâinile lui albe sunt
pline de bătături și unghiile neîngrijite poartă semnul
pământului. Privirea lui ochește un punct fix, îndepăr-
tat, poate chiar imaginar, pe care nu reușește să-l mai
vadă din cauza unor ochelari groși, aproape opaci. - Este, răspunse el grav. Chiar foarte târziu.
- Cât e ceasul, taică? Mă întrebă din nou de Am uitat! Am uitat! Începu el să se tânguiască mai
parcă ar fi fost prima dată. tare, frământându-și fruntea în mâini.
- 05:59. - Așa-i viața, nene! Continui eu, așezându-mă
Nu răspunde. Continuă să privească în cealaltă lângă el. Îmbătrânim și uităm ce-am citit, ce-am văzut
direcție. Vreau să plec, nu-mi pot pierde timpul cu el. și ce-am iubit. Așa ne este dat, să nu mai ținem minte.
Picioarele nu mi se mișcă din loc. Mă simt țintuită de Mă privi cu un zâmbet indulgent.
o forță supraomenească. Îmi resetez funcțiile ceasului. - Ești prea tânără ca să înțelegi, șopti compăti-
Verific bătăile inimii... nu mai sunt regulate! Trebuie mitor.
să... respir. Inspir. Expir. Privesc în sus. Mă reflect în - Cum vine asta? Îl întreb indignată, scoțându-
văzduh ca într-o oglindă infinită. Ce ciudat este cerul mi casca din ureche.
pentru o zi de septembrie! - Nu trebuie să uităm, altfel vom fi doar niște
- Nu vrei să-mi spui cât este ceasul? Mă întrebă morți în trupuri vii: fără trecut, fără viitor. Eu sunt mort
pentru a patra oară. pentru că am uitat.
- Șase, zic, fix. - Dar unde trebuia să fii, moșule?
- E târziu, oftă bătrânul. Este prea târziu. - La judecată.
Începu instantaneu să plângă. L-am privit - Lasă că nu bagă la răcoare un om bătrân ca
uluită. Nu mai văzusem pe nimeni plângând. În zilele dumneata, zic împăciuitoare.
noastre oamenii nu mai plâng... Poate în povești, dar Mă privește cu același zâmbet și se corectează:
în realitate?! Hm! Dar bătrânul plângea, iar trupul lui - La Judecata de Apoi.
firav se zguduia cu totul cuprins de o mare suferință. La o astfel de replică nu știu ce să-i răspund,
- Lasă, nene! Zic, cuprinsă de milă. Cum să fie pentru că nu înțeleg. Se aude inima mea bătând: tic,
târziu?! tic, tic... lipsește o bătaie, dar a lui nu bate deloc.

REVISTA NOASTRĂ nr. 53/54 grafica: Diana Soare 97