Page 98 - Revista Noastra Nr.53-54 (2020)

PREMII CNU

Premiul al III-lea la Concursul Național de creație Diana-Mihaela NĂSTASE
„Augustin Buzura” - 2019
clasa a XII-a E
Spre cer

fragment dintr-o carte pe care nu o voi scrie niciodată

Adierea caldă a vântului aducea cu ea mi- - E însărcinată, Ili.
reasma primăverii, în jocul razelor timide ale soarelui. - E al lui?
Părea o zi perfectă de sâmbătă. Mă întorceam acasă - Dumnezeu știe. S-au
după mult timp. logodit.
Am plecat în străinătate la facultate și am decis Apel terminat.
să rămân acolo, acum aproape zece ani. Perioadă în
care, în mintea mea, m-am redescoperit, reinventat, Poate vă gândiți că mama e nebună și că vrea
reanimat. În care am crezut că fantomele ce mă bân- să-mi facă rău. Sau că vrea să se răzbune pe mine pen-
tuiau cu atât de mult patos mi-au pierdut urma în mo- tru că am plecat, amăgindu-mă cu detalii din viața lui
mentul în care avionul a spart o pătură de nori. Nu era Eric. Dar nu este așa. Cel puțin asta încerc să mă con-
așa. Nimic nu era așa cum credeam eu. ving. Parcă și acum, după atâția ani, Universul se joacă
Mă despărțeam acum de Alice, cea mai bună cu mintea mea. Mă bate dezamăgit pe umăr și îmi
prietenă a mea de aici. Ea rămânea, iar eu plecam. Așa spune că e vina mea.
fac eu, plec. Îi las pe toți cei dragi în urmă ca să-mi După ce am închis, m-am dus la baie și m-am
urmez visele, fără să am certitudinea că îi voi mai blocat în fața oglinzii. Ea ce are și eu nu am? Simțeam
vedea vreodată. Dispăream ca o umbră când soarele un gust metalic, ca atunci când alergam cu gura des-
intră în nori și nu îmi păsa dacă lăsam în spatele meu chisă. Scuip sânge. Îmi mușcasem limba.
furtună. Ani la rândul Eric a încercat să dea de mine,
Acasă sunam de câteva ori pe săptămână, dar însă fără succes. În ciuda insistențelor părinților mei,
parcă niciodată nu era destul. Conversațiile cu mama am refuzat orice contact cu omul pe care odată îl aso-
aveau un subiect prompt: ciam cu viitorul meu. Știa de ce.
O perioadă am rugat-o pe mama să nu-mi mai
spună nimic despre el. Voiam să-l șterg din mintea mea
lucidă, era de ajuns că-l vedeam în vis, în fiecare
noapte. Într-o zi, însă, mama mi-a spus din neant că
Eric era, pur și simplu, „alt om”. Slăbise mult și se tră-
sese la față. „Nu mai e deloc cum îl știai. I-a pălit toată
frumusețea”, îmi spunea. Insistențele să-l sun au rea-
părut. Nu înțelegeam ce voia de la mine și, deși dorința
de a-i auzi vocea îmi ardea prin toți porii, știam că-mi
fac rău, că e o plăcere toxică ce îmi va răscoli tot tre-
cutul.
Am acceptat cu inima mică și fragilă, aseme-
nea unui fulg de nea căzut într-o mână caldă. Mă to-
peam de emoție și mă simțeam slabă.
În săptămâna care a urmat am încercat pe cât
posibil să mă detașez de gândul că în orice moment aș
putea auzi cel mai blând glas din lume spunându-mi:
„Iliana, ești acolo? Ce dor mi-a fost de tine. De ce nu
vorbești? Vorbește cu mine. De ce nu vorbești? De ce
- Ai avut dreptate. nu vorbești? De ce nu vorbești?” De fiecare dată când
- Mereu am. mă gândeam la el simțeam o otravă imaginară ce-mi
- S-au împăcat. invadează corpul și mintea, mă paralizează, mă înghite
- Știu, adică mi-am dat seama. și mă trimite într-o lume ireală. Și problema este că
- E definitiv acum. Pe viață. nu-mi dau seama dacă îmi place sau nu acolo, acolo,
- Nu o văd legată pe viață cu cineva. Mai ales în acel amalgam parcă sărat, parcă dulce, parcă amar.
cu Eric. Când mă trezesc, sunt iarăși în biroul ăsta gri, din po-
Am accentuat acea propoziție gândindu-mă la vestea mea care devine din ce în ce mai amară.
trecut. Acum privesc în trecutul care era atunci prezent M-a sunat, într-un final. Dintr-o dată, voiam să
și la viitorul care acum e trecut. Totul e așa ciudat. vorbesc cu el. Să spun înaintea lui că-mi pare rău că
Cum istoria se repetă. Cum ceva menit pentru trecut, noi suntem așa. Să-i spun că nu trece zi fără să mă gân-
apare ca o umbră și în viitor. desc la el. Să-i spun că povestea noastră este abia în
94 grafica: Ioana Larisa Guriță REVISTA NOASTRĂ nr. 53/54