Page 51 - Revista Noastra Nr.53-54 (2020)

MOD / MODEL
Mă uit spre Curcubăta Mică. Trebuie să fie Merg la Pătrăhăițești, unde se mănâncă cele
acolo. N-aveau cum să dispară. Acolo erau mereu. mai bune plăcinte din lume, cu afine, cu zmeură, cu
Sunt pe undeva, nu se poate. Dar nu-i văd și intru în brânză și unde există încă oameni cu sufletul cât o
panică. Doar erau aici anul trecut. Și acum doi ani. Și pâine mare, ardelenească și unde timpul nu are nici în-
acum zece ani. Și, probabil, de când e lumea. Caii! Ne ceput și nici sfârșit, pentru că oamenii de aici trăiesc
pot lua orice, ne-au luat deja totul, dar nu caii! Dacă după alte reguli decât cele din vale, ori din orașe. Aici
ni-i iau și pe ei, chiar nu mai avem nimic de apărat.
Caii din Apuseni nu au cum să dispară, pentru că ei
înseamnă libertate. Și mai înseamnă demnitate. Și
măreție. Și forță. Și credință. Și dorință. Și putere. Și
din nou libertate și speranța că nimeni, niciodată, nu
ne poate pune hamuri. Sforăiturile lor, nechezatul,
tandrețea din gesturi, felul în care pasc netulburați de
tumultul lumii în care trăiesc, toate astea le au doar
caii! E pentru prima dată de când vin aici și când
Apusenii nu mi se mai par cei mai frumoși munți din
lume. Dacă au plecat caii, munții aceștia nu mai au
nimic special, sunt la fel ca toți ceilalți. Pentru copiii
cu care sunt nu e mare lucru, pentru că ei nu au văzut
și mângâiat acești cai. Ei sunt deja pregătiți să fie oamenii trăiesc în ritmul anotimpurilor și al muncilor
înhămați. Dar pentru mine, care i-am văzut alergând pe care le au de făcut, în ritmul lui Dumnezeu, fără de
și nechezând pe platoul nesfârșit, este o tragedie. E ca care nu ar putea supraviețui. Și totuși, chiar și aici
și când cineva îți fură trecutul. Și prezentul care e ori- există sfârșit, pentru că au mai rămas cincisprezece-
cum incert. Și mai ales îți fură viitorul. Al tău și al co- douăzeci de case, cei tineri s-au dus, iar bătrânii sunt
piilor acestora care nu știu ce înseamnă să fii liber. Și din ce în ce mai bătrâni și neputincioși și așteaptă să
să visezi, culcat cu capul în iarbă, sub un singur cer și se ducă dincolo, cu o detașare care te cutremură. Simt
auzind doar sforăiturile cailor din Apuseni! amărăciune în glasul gazdei noastre, atunci când
vorbește de satul ei și de faptul că în copilăria și
tinerețea pe care le-a trăit pe acești munți, era mult mai
frumos, pentru că deși era mai greu, oamenii erau
mulți și plini de speranțe, casele pline de copii, iar lu-
crurile aveau o rânduială. Mergeau pe jos, la școala
de centru din Arieșeni, vreo patru kilometri, prin pă-
dure. Atunci erau mulți, foarte mulți copii și deși prin
pădure se puteau întâlni cu ursul, îl aveau pe Dumne-
zeu, care îi proteja. Acum, în tot Arieșeniul mai sunt
doar nouă copii la clasa în care învață nepoata cea
mare, iar peste câțiva ani, când îi va intra la școală și
nepotul cel mic, vor mai fi doar trei. Moare
Pătrăhăițeștiul, moare Arieșeniul, moare Gârda de Sus,
mor toate satele de pe Arieșul Mare. Lucrurile nu mai
Ajung jos și întreb în stânga și în dreapta. Ce au nicio rânduială, pentru că ne-am pierdut credința.
ați făcut, oameni buni, cu caii ? Nu realizați că fără ei Și atunci, Dumnezeu și-a întors fața de la noi. Și am
dispărem și noi, că sunt parte din ființa noastră și că rămas doar cu cerul gol deasupra noastră. Iar plăcintele
ei ne-au ajutat de două mii și mai bine de ani să cu afine, cu zmeură, cu brânză, pe care le mănânc de
supraviețuim? Ei au fost cei care ne-au ajutat să lu- atâția ani, parcă nu mai sunt nici ele cele mai bune din
crăm pământul și să nu ne moară copiii de foame. Ei lume. Și ochii și gândul îmi fug din nou spre
au fost cei care ne-au ajutat să ne deplasăm și să ne Curcubăta Mică, aflată deasupra Pătrăhăițeștiului,
cunoaștem mai bine. Ei ne-au ajutat să ne vindem sur- acolo unde caii alergau și nechezau liberi. Alergau.
plusul și să facem un pic de negoț. Ei ne-au ajutat în
luptele nesfârșite cu turcii, cu hunii, cu tătarii, cu pe-
cenegii și cumanii, cu slavii. Primesc răspunsuri vagi.
Se simt responsabili, dar încearcă să dea vina pe nu
știu ce boală, sau pe faptul că au pătruns și aici utilaje
moderne, sau pe faptul că nu mai există forță de muncă
și nu mai are cine să-i îngrijească. Tot globalizarea,
bat-o vina! Am găsit, în sfârșit, vinovatul perfect. Pen-
tru toate lucrurile rele care ni se întâmplă și pentru
toate neputințele noastre, ea este de vină! Dar caii mei,
pentru că de zeci de ani erau și ai mei, nu mai sunt, au
ajuns carne tocată pentru salam, iar asta nu se poate
ierta. Și nici uita.

REVISTA NOASTRĂ nr. 53/54 47