Page 48 - Revista Noastra Nr.53-54 (2020)

ciun fel de metru, în care eul liric, scârbit de lume, de mentul de iubire din exterior şi în acelaşi timp îl tră-
monotonia vieţii, de a mai fi om, de perspectiva sinis- ieşte pătimaş. Acum, cele mai importante sunt cuvin-
tră a morţii, nemaiînţelegând rostul existenţei, nu mai tele ce exprimă această iubire. Ele sunt în prim-plan
ESEU să se transforme în cal, în arbore, în cu totul şi cu totul tre cei doi îndrăgostiţi deveniţi repere, „două toarte de
vrea să trăiască în ipostază umană şi, de aceea, doreşte ca entităţi dotate cu mişcare proprie şi fac legătura din-

amforă”. În timp ce oamenii sunt doar nişte „borne”
altceva.
O nouă viziune asupra lumii se realizează situate la un capăt şi la altul al orei, cuvintele au miş-
şi prin influenţa iubirii asupra eului liric. În poezia care, greutate, energie proprie, alcătuind un adevărat
Vârsta de aur a dragostei (volumul O viziune a senti- „vârtej”. Acum, ele sunt („zburam”, „se roteau”) în
mentelor, 1964), iubirea e percepută pe cale senzo- timp ce oamenii „stau”. Cuvintele unesc, leagă ener-
rială; simţul tactil e cel încărcat cu puterea iubirii: getic materia, structură vizibilă. Motorul mişcării lor
mâinile şi gura sunt îndrăgostite. Starea de îndrăgostire este sentimentul care, pe măsura creşterii pasiunii, de-
produce o reordonare a materiei: lucrurile se apropie termină re-naşterea materiei de la formele primordiale
de eul liric îndrăgostit, îl rănesc şi impactul este dure- până în prezent: „Cuvintele se roteau, se roteau între
ros, dar plăcut, „frumos”. Urmarea este intrarea într-o noi, /înainte şi înapoi, /şi cu cât te iubeam mai mult,
stare de beatitudine, de reverie („de trezire, de vi- cu atât/repetau, într-un vârtej aproape văzut, /structura
sare”), de contopire frenetică cu lumea sacră a zeilor. materiei, de la început”.
Poetul creează viziuni îmbibate
de sacru (îngerul fiind un motiv pre-
dilect) sau lumi desacralizate. Poezia
Îngerul cu o carte în mâini (volumul
Oul şi sfera, 1967) propune un mo-
ment de revelare divină: întâlnirea
eului liric cu un înger aşezat pe un
scaun negru, citind o carte veche, le-
gată în argint. Mesagerul divinităţii
este proiectat într-un oraş modern cu
blocuri, benzinării, stâlpi, lumea
creată fiind una la întâlnirea sacrului
cu profanul. Eul liric încearcă legă-
tura cu sacrul, dar cade şi sacrul se
îndepărtează. O altă întâlnire cu în-
gerul apare în poezia Al meu suflet,
Psyhėe (volumul În dulcele stil cla-
sic, 1970). Aceasta este concepută ca
un dialog între om şi înger, adică
între profan şi sacru. Îngerul îi pre-
zintă condiţia umană legată de urât,
mizerie, moarte, efemer, apropiată de
grafica: Constantin Gulai condiţia animalică. De aceea, ca şi în
poezia precedentă, îngerul se înde-
În această lume a senzaţiilor, un univers pulsatoriu părtează, demonstrând că el şi omul fac parte din lumi
compus din lucruri ce-l terorizează pe eul liric („[...] ireconciliabile. În poezia Moartea păsărilor, din ace-
şi lucrurile vin/tot mai aproape [...]), acesta îşi caută laşi volum ca şi precedenta, poetul creează o viziune
iubita, cuprins într-un dans al sentimentelor; cei doi desacralizată a lumii (ne aminteşte de poezia lui Blaga,
îndrăgostiţi plutesc, duşi de sentimentele, „zeiţe-ale Paradis în destrămare): un oraş lipicios, de tinichea,
aerului”. Poezia Îmbrăţişarea (din acelaşi volum) terorizat de o ploaie torenţială cu ouă, ploaie ce curge
oferă o posibilă continuare a viziunii propuse în creaţia din norii de păsări tot mai groşi, ajungând până la di-
comentată anterior. Căutarea iubitei de către eul liric mensiunile unui potop: „plouă tot aerul”.Cu aripile
se termină prin a o zări, moment în care aerul rarefiat foarte întinse între un zid şi un copac stă un înger care
le permite să se apropie unul de celălalt. Întâlnirea tră- fumează încontinuu, încât şi aura îi este afumată şi „i-
dează nerăbdarea îndrăgostiţilor prin „zvârlirea” spre a căzut în jurul gâtului/ca un ştreang.” Fumul de la ţi-
îmbrăţişare într-un gest impulsiv care provoacă iarăşi gări, impregnat pe aură, îl strânge tot mai tare. Îngerul
o reordonare a timpului prin materializarea imateria- e redus la o condiţie josnică în această lume apocalip-
lului: timpul se turteşte între piepturile lor şi ora, lo- tică în care simbolul sacrului e pe cale de-a se sfârşi
vită, se sparge în minute. Îmbrăţişarea mult dorită sub ameninţarea lipsei de aer ce nu poate să preves-
(trăsătură exprimată prin verbe la condiţional-optativ tească decât moartea.
şi la conjunctiv) ar trebui să se prelungească la nesfâr- În încheierea acestui eseu, ne vom opri la
şit, aşa cum e păstrată în minte frumuseţea vârstei co- rolul pe care şi-l atribuie poetul în crearea unei viziuni
pilăriei. originale asupra lumii. În Autoportret (volumul Epica
În poezia Poveste sentimentală (volumul O Magna, 1978), se configurează condiţia dramatică a
viziune a sentimentelor), eul liric îşi contemplă senti- poetului: el nu este altceva decât cronica destinului
44 REVISTA NOASTRĂ nr. 53/54