Page 45 - Revista Noastra Nr.53-54 (2020)

MOD / MODEL
creaţie, limbajul se inventează pe sine. Poezia nu mai
sugerează lumea; ea a devenit lume prin substanţiali-
zarea limbajului şi poetizarea realului. Poezia se află
în centrul lumii, în jurul ei gravitând toate celelalte
forme ale activităţii umane, definindu-se astfel poezia
poeziei care se foloseşte de ceea ce poetul inventează.
Poezia e un ceremonial grav în care cuvintele se ames-
tecă cu lucrurile şi devin cuvinte-lucruri. Poetul inven-
tează acum lumea prin cuvinte.
În eseul de faţă, abordând câteva teme şi
motive prin analiză pe text, vom scoate în evidenţă un
mod original de viziune asupra lumii în creaţia neomo-
dernistului Nichita Stănescu. În Lauda omului, din vo-
lumul O viziune a sentimentelor (1964), se remarcă
organizarea poeziei în jurul a trei cuvinte-cheie, apă-
rând astfel trei unităţi semantice realizate prin tehnica
simetriei compoziţionale. Cuvintele sunt: copaci (regn
vegetal), pietre (regn mineral), aer (spaţiu celest), sem-
nificând trei moduri de existenţă care preiau punctul
de vedere al eului liric exprimându-şi percepţia asupra
lumii înconjurătoare reprezentate prin astrul tutelar al
sistemului nostru solar (soarele) şi oamenii (fiinţele
raţionale ale spaţiului terestru). Organizarea simetrică
este susţinută de locuţiunea prepoziţională Din punctul
de vedere (care cere cazul genitiv) cu care încep toate
cele trei strofe; ea introduce cuvintele fundamentale,
copaci, pietre, aer, aflate în poziţia sintactică de com-
plement circumstanţial de relaţie, realizându-se, din
punct de vedere gramatical, legătura dintre percepţie
şi elementele lumii înconjurătoare (terestră şi cos- grafica: Ștefan Gherghel
mică).
Prima unitate semantică introduce percep- sări se întregesc astfel, completând emoţiile din prima
ţia lumii vegetale asupra uranicului şi a teluricului. Din etapă cu plutirea în lumea raţiunii.
perspectiva copacilor, soarele e perceput ca „o dungă Punctul de vedere al eului liric este sinonim
de căldură”, adică întocmai aşa cum apare astrul zilei cu cel al pietrei şi în poezia Schimbarea la faţă, din
de la înălţimea coroanelor de frunze. Metafora se re- volumul Măreţia frigului (1972). Apropierea prea
feră la principala trăsătură a soarelui, cel care dă căl- mare de obiecte provoacă confuzie între regnuri şi de
dură şi permite viaţa pe Pământ. Oamenii sunt aceea viziunea eului liric nu mai este cea a unui om,
percepuţi din perspectiva afectelor („o emoţie cople- ci a unei pietre pentru că el e ascuns într-o piatră şi de
şitoare”), ca „produse” („fructe”) care se pot deplasa acolo priveşte lumea. În acea ipostază, nu mai are sen-
dintr-un un loc în altul. În cea de-a doua unitate se- zaţii şi trăsături umane: nu e obosit, nu-i este foame,
mantică, punctul de vedere aparţine pietrelor ca repre- nici sete; nu este tânăr, nici bătrân; moartea nu i se mai
zentante ale regnului mineral. Soarele e perceput ca pare măreaţă. Faptul că nu mai apare soarele a doua zi
„o piatră căzătoare”, deci ca o parte integrantă din reg- de dimineaţă nu-l va mai afecta prea mult, ci va în-
nul lor cu diferenţa că nu e o piatră imobilă, ci cade semna doar o mare pierdere. Iar la mijlocul nopţii va
pe pământ prin intermediul razelor. Oamenii păstrează veni îngerul (motiv predilect în poezia lui Nichita Stă-
o trăsătură a pietrelor, au greutate („o apăsare”), dar nescu) care-l va schimba.
prin intermediul unui reuşit oximoron se prezintă că Relaţia dintre eul liric şi lumea înconjură-
apăsarea lor nu este împovărătoare („o lină apăsare”). toare (mere, frunze, păsări) apare şi în A cincea elegie
Printr-o imagine care completează metafora oameni- (Tentaţia realului) din volumul 11 Elegii, 1966. Eul
lor, reapare simbolistica mişcării, oamenii putându-se liric e condamnat de tribunalul elementelor enumerate
deplasa dintr-un loc în altul şi aceea a luminii primite pentru mai multe vicii: „... pentru neştiinţă, /pentru
de la soare care creează sensibilitatea, emoţia dată de plictiseală, pentru nelinişte, /pentru nemişcare”. Pentru
bogăţia sentimentelor. În ultima secvenţă, se prezintă că nu înţelege aceste „acte de acuzare” e condamnat
viziunea aerului asupra modului de a vedea lumea la o perpetuă aşteptare până ce înţelesurile încifrate
(„soarele şi oamenii”). Soarele e acum legat de văz- iau forma elementelor care l-au pedepsit pe eul liric.
duhul plin de păsări, apărând motivul aripii ca simbo- În poezia Arbor invers, din volumul Alfa,
listică a zborului. Oamenii sunt o specie nemaivăzută 1967, eul liric se ipostaziază într-un arbore aşezat in-
de păsări „cu aripile crescute înlăuntru”, simbolizând vers, cu rădăcinile în vânt, aproape plutinde şi cu vâr-
un zbor interior, invers, care nu te ajută să cunoşti ful într-un cer de pământ. Din această ipostază vede
lumea exterioară, ci să te cunoşti pe tine însuţi în lumea, integrându-se organic în natură: mâinile încep
lumea rarefiată a gândirii, a raţiunii pure. Oamenii-pă- să-i semene cu frunza de stejar şi în scorbura trunchiu-

REVISTA NOASTRĂ nr. 53/54 41