Page 50 - Revista Noastra Nr.53-54 (2020)

prof. Octavian DRAGOMIR

ESEU Au dispărut caii din Apuseni...

Mă doare cumplit România actuală. România Suntem anesteziați. Și nu ne mai trezim din această
aceasta pe care noi toți o blamăm, o certăm, o urâm, o buimăceală care ne-a cuprins de treizeci de ani. Și în-
părăsim, o detestăm, o contestăm, o renegăm. Pentru cercăm să găsim soluții individuale.
cei mai mulți dintre noi, România reprezintă spațiul în Vorbesc cu un român din vale. E un investitor
care ne putem refula neputințele, angoasele, neîmpli- nu doar în turismul românesc, ci și în sufletul româ-
nirile, impotențele de toate felurile, în general. Tratăm nesc. Mai există și astfel de oameni. Peste tot, în res-
această țară ca pe un produs de consum, de la care nu taurantul lui, în care luăm masa, sunt tablouri ale
avem decât plăceri de scurtă durată, pentru care nu oamenilor care au făcut istorie și ne-au păstrat
avem niciun respect și pe care o părăsim imediat ce credința de neam: Avram Iancu, Horea, Nicolae
ne-am satisfăcut poftele noastre efemere. Totul se Bălcescu, Ștefan cel Mare, sfinți români, ori doar
cuantifică doar în bani și în interese mărunte, mes- ortodocși. Peste tot, de la ștergare până la borcanele
chine. Nu mai avem niciun interes pentru trecut și cu dulceață, tricolorul este prezent. Ca să se știe că
înaintași, prin urmare niciun viitor și nici dreptul de a acesta este pământ românesc și e spălat cu sânge. Îmi
mai spera la el. Tot ce se întâmplă în afara spațiului povestește că are demarate investiții masive, că are
nostru geografic, cultural, spiritual, este mai bun. Și proiecte cu fonduri europene și că nu poate să le ducă
mai ales occidentul, promotorul globalizării și al unui la bun sfârșit. Pentru că nu mai are cu cine. Îmi
stil de viață lejer, a devenit pentru cei mai mulți dintre povestește și aproape plânge. Îmi spune că nu vrea să
noi, un nou Dumnezeu. plece în altă țară, că vrea să trăiască în țara lui. Și să
Stau și privesc platoul Bihorului care îmi ofe- construiască. Dar nu are cu cine, pentru că toți cei buni
rea în alte situații perspective nebănuite. Și speranța de muncă s-au dus. Că a căutat și în Moldova de din-
că mai avem o șansă. Aceea de a o lua de la capăt. Și colo și a găsit aceeași situație. E în stare să ofere și sa-
nu-mi dau seama ce lipsește din acest tablou. Pentru larii de 1000 de euro, dar să știe că are stabilitate.
că vârful e la locul lui. La fel și releul de televiziune. Pentru că numai așa te poți dezvolta. Însă toți cei pe
Borna pe care scrie altitudinea vârfului este acolo: care îi școlarizează și îi învață un pic de meserie, se
1849 m. Chiar și eolienele au devenit parte din acest duc la salarii mai mari, prin Germania, ori Anglia. Dă
să plângă, românul meu, și după ce îi povestesc cu ce
fel de copii sunt aici și că cei mai mulți visează, din
păcate, alte zări, îi roagă să nu plece. Să știe că acesta
este pământ românesc și că asta e țara lor. Nu-mi dau
seama dacă înțeleg ceva. Sper doar că au mai auzit asta
și de la alții și că vor înțelege mai devreme sau mai
târziu. Iar războiul, deși nu este încă pierdut, nu e de-
parte de a fi. Încet, dar sigur, am devenit o colonie.
Care oferă resurse, forță de muncă și piață de desfa-
cere. Atât. Restul e business. În care cei mari îi înghit
pe cei mici. Dacă nu au reușit cu armele, au găsit acum
mijloace mult mai sofisticate și au ajuns acolo unde
au dorit. Am devenit cu toții, sclavi moderni ai unor
flămânzi care înghit totul. Și care ne-au luat ce aveam
mai important: copiii și sufletele.
tablou. Mașinile încărcate cu oameni de condiție in-
certă, urcă și coboară pe un drum anevoios, până sus
ca să nu vadă raiul din Țara Moților. Și coboară pe
același drum după ce și-au satisfăcut poftele culinare
și artistice cu mititei și manele. Dacă treci pe lângă
unii dintre ei, devin chiar agresivi. Fără să le spui sau
să le faci ceva, devii o țintă. Le încurci, prin prezența
ta, necredința. Și spațiul pe care îl poluează fonic și
material. Lasă în urma lor munți de gunoaie și vetre
de foc, pe unde apucă. Urme ale nepăsării și nesimțirii.
Nu trebuie să te învețe nimeni că nu ai dreptul să
pângărești, să sluțești, să distrugi. Și nici nu trebuie să
stea câte un polițist sau să fie câte o cameră de filmat
după fiecare dintre noi. Dacă ești om, simți lucrurile
astea. Dar noi nu mai simțim și nici nu reacționăm.
46 REVISTA NOASTRĂ nr. 53/54