Page 53 - Revista Noastra Nr.53-54 (2020)

MOD / MODEL
România noastră. Ei vor fi doar europeni și poate puțin
italieni, francezi, germani, englezi...Și jocul se va fi
terminat. Pentru că atunci nimeni nu va mai ști că au
existat niște cai în Apuseni, nu va mai ști că există un
colț de rai numit Apuseni, nu va mai ști că au existat
niște oameni dârji care au avut poveștile lor, pe această
vale a Arieșului, pe această vale a suferinței, pe această
vale pe care curg în jos lacrimile unui popor plecat în
bejenie, lacrimile unui popor fără țară.

care doar acolo o găsesc. Aud că în unele zone
pășunile sunt din ce în ce mai sărace și oile trebuie să
urce tot mai sus. Iar mai marii lumii se fac că nu ob-
servă dezastrul. Arde Siberia, arde Amazonia, arde
Australia, arde și Africa, ce-o mai fi rămas din ea. Și
inconștienții lumii ne spun că totul este sub control,
că nu există nicio încălzire globală, că putem muri în
liniște pe o planetă aflată în flăcări. Iar în tot acest de-
La început de vară și de vacanță, am fost cu zastru global, raiul nostru încă rezistă, dar noi nu-l
câțiva temerari în Făgăraș și am întâlnit un român sim- vedem pentru că fugim după himere și suntem ghidați
plu, marinar la Constanța și pe toate mările și oceanele de flash-urile capitalismului consumerist. Și ne facem
lumii. Ne spunea că a umblat prin jumătate dintre că nu vedem cum dispar sub ochii noștri pădurile din
țările lumii și că nu a întâlnit una mai frumoasă ca Făgăraș, pădurile din Retezat, pădurile din Apuseni.
România. Știam asta, doar le-o spun în fiecare zi co-
piilor cu care umblu pe acești munți, trebuie să avem
însă grijă și să păstrăm cu dinții aceste lucruri care
nouă ni se par normale și care, în occidentul spre care
râvnim, au dispărut de mult. E încă frig, petice mari
de zăpadă se odihnesc pe versanți și în căldările gla-
ciare și alimentează minunatele pârâiașe și cascadele
de pe Valea Rea și din tot Făgărașul. Dacă există, raiul
arată ca aceste peisaje din Făgăraș, ori din Retezat, din
Apuseni, din Piatra Craiului și de oriunde se vorbește
românește. Și ca și acolo, ciobanii sunt din ce în ce
mai rari, pe trasee pe care mă întâlneam cu ei în anii
din urmă. Unde vor fi oile de lângă Tăurile Mioarelor
și ce rost vor mai avea acestea fără cele care le-au dat
numele? Mă amăgesc că poate nu au urcat încă, vre-
mea fiind potrivnică, dar mă amăgesc degeaba. Și ine-
vitabil, gândul îmi fuge la caii din Apuseni și sper că
e doar un vis urât și că, atunci când o să mă trezesc, o
să-i găsesc din nou păscând în liniște, iarba grasă pe

Am ajuns în această vară la Athos. Aveam ne-
voie de puțină liniște și de câteva zile în care să-mi
pun ordine prin gânduri. Să înțeleg ce s-a întâmplat cu
noi, oamenii, de am devenit atât de neoameni. Și mai

REVISTA NOASTRĂ nr. 53/54 49