Page 8 - 2018_revista_noastra_nr_49-50

ESEU

turi, doar Dobrogea arsă de soare şi bătută de vânturi
e veşnică şi va exista şi când oamenii nu vor mai fi şi
va spune povestea ei altor vietăţi care, poate vor şti să
iubească mai mult aceste tărâmuri.
Ajungem pe vârful Greci la 467 m în cel mai
înalt punct al Dobrogei. Granite cât vezi cu ochii.
Nişte pietre, ar spune unii. Dar ce pietre, spun eu! Câte
ţi-ar povesti dacă ai avea răbdare să le asculţi. Dar oa-
menii de azi nu mai au timp. Şi nici răbdare. Se gră-
besc. Vin, fac câteva poze, spun „super” şi pleacă mai
departe. Mă enervează „maxim” sărăcia limbajului
celor de azi care vor să fie OK sau COOL, fără să ştie
ce spun, dar pentru asta e de vină mai ales şcoala. Care
se face din ce în ce mai greu. Şi care nu e în stare să le
spună celor tineri că poţi fi COOL şi vorbind corect
limba care se vorbeşte şi aici, în Dobrogea noastră, ui-
tată de cei mai mulţi, bătută de vânturi, arsă de soare,
ademenită şi mereu înşelată, dar aproape niciodată iu-
bită cu adevărat.
Iubesc Dobrogea pentru istoria ei, pentru geo-
grafia şi geologia ei, pentru oamenii ei, pentru bogăţia
ei culturală, dar mai ales pentru pacea pe care ţi-o
transmite acest pământ care seamănă cu un bătrân în-
ţelept, gata să-ţi spună povestea. Doar să ai răbdarea
să o asculţi. Şi să înţelegi că România nu ar fi de
imaginat fără acest pământ dintre Dunăre şi marea cea
mare... Plecăm la sfârşit de iunie în Ceahlău. Pentru
România. Şi pentru toţi uniriştii care simt româ-
neşte. Ceahlăul a devenit pentru noi, în ultimii ani, o
constantă. Cunoaştem cel mai înalt munte al Moldovei
ca pe buzunarul nostru, dar tot frumos ni se pare. Şi
nu pentru că este al nostru, ci pentru că Ceahlăul îţi
arată de fiecare dată altceva. Pădurea este întotdeauna
alta, soarele e mereu altul, vremea e alta, freamătul
muntelui e altul. Şi negreşit, Toaca, la 1900 m, este
altul. Te priveşte cu îngăduinţă, se burzuluieşte un pic
pentru că-i tulburi liniştea, apoi rămâne ca un sfinx,
fără să te mai ia în seamă. Ştie că el este veşnic, iar tu,
un muritor care se bucură de clipa ce i-a fost acordată.
Urcăm pe la Fântânele şi ieşim în creastă în
două ore, iar de la Cuşma Dorobanţului e o aruncătură
de băţ până la Toaca. Trecem pe lângă Panaghia şi în
zece minute suntem la baza vârfului. Câţiva se declară
învinşi, aşa că îi las jos. Ceilalţi, mai curajoşi şi poate
mai odihniţi, urcă cu mine până la 1904 m. Se alunecă
uşor şi e foarte abrupt, dar în 20 de minute suntem pe
vârf şi recompensa e pe măsură: se vede Izvorul
Muntelui, se vede coada lacului de la Poiana Teiului,
se văd toate localităţile de pe malul stâng al Bistriţei,
se văd munţii Stânişoarei pe unde a umblat Vitoria
Lipan şi se vede tot sudul Moldovei, până spre Măcin
şi delta fluviului nostru şi marea cea mare. E frumoasă
ţara noastră privită de sus. Şi e armonioasă. Şi e fru-
moasă şi Moldova, săraca ţară a Moldovei, părăsită
de mulţi, bătută de vânturile reci de la răsărit, ciopâr-
ţită de forţe oculte şi mai puternice decât noi. E sufle-
tul ţării, Moldova. Şi e vie, cu oameni fără de care
istoria şi cultura ţării ar fi o glumă. Îmi vin în minte
cuvintele cronicarului care spunea că nasc şi la
Moldova oameni. Şi ce oameni!
6 REVISTA NOASTRĂ nr. 49/50