Page 5 - 2018_revista_noastra_nr_49-50

UNITATE
să filmăm ceva, dar nu se aude nimic... poate doar ur-
letul vântului şi strigătul muntelui care nu ne vrea, sau
poate încearcă să ne spună durerea lui şi a acestui
neam greu încercat, batjocorit de toţi, uitat de ai lui,
furat de mulţi. Poate că muntele vrea doar să ne spună,
că şi el ne iubeşte şi o iubeşte aşa cum o facem şi noi.
Pe ea, pe România noastră dragă. Sau poate ne în-
cearcă, să vadă dacă o merităm. Pe ea, pe România
noastră dragă.
Mergem spre Zăganu şi brusc vremea se
schimbă. Parcă e o femeie isterică. Ştiam că aşa se va
întâmpla... am simţit-o de jos. Aşa e Ciucaşul, vijelios,
aspru, de nestăvilit, apoi dulce, prietenos. Se retrage
ceaţa şi până să ajungem pe Zăganu, se vede cabana
de pe Muntele Roşu; apoi Ciucaşul, impunător, spre
nord, cu Tigăile sale, şi Culmea Bratocei spre vest cu
Sfinxul său, şi Ţara Moldovei şi a Transilvaniei, şi a
Munteniei, până la Cetatea de Scaun a Târgoviştei.
Trecem pe la Lanţuri şi unii se tem. Aş! Dacă ar şti ce
lanţuri sunt în Făgăraş! Şi ei se tem de un amărât de
lanţ, unul singur... Iese soarele de-a binelea. Oprim pe
un tăpşan să mâncăm şi ne simţim bine. Soarele e încă
blând, nu ne arde ca în plină vară. Am scăpat până
acum de ploaie şi nu ne-ar trebui pe coborâre. E
abruptă şi pietroasă iar articulaţiile sunt solicitate la
maximum. Coborâm pe lângă o stână, dar oile n-au
urcat încă la munte. Sau poate că nici nu vor mai urca.
Aud că şi ciobanii au plecat în bejenie. Nici transhu-
manţă nu mai are cine să facă în România mea. Facem
de 2000 de ani lucrul ăsta iar acum oile nu mai au păs-
tor. Se împrăştie turma. Tulburi vremuri mai trăim!
Bine că le trăim, ar spune unii, dar mie îmi e ruşine!
Mi-e ruşine că până şi ciobanii au plecat în Europa.
Până şi ei?! Unde ne-o fi mândria? Om fi făcut la fel
şi când au venit barbarii din Asia, călare, cu carnea
crudă sub şa? N-am învăţat nimic din asta?! Orbecăim
prin lume fără rost şi nu vedem raiul de lângă noi. Şi
prinţul Charles vine să ne arate ce ţară frumoasă avem
şi să ne dea lecţii de patriotism. Adevărat că neamul
care-şi uită trecutul, nu merită să aibă viitor. Iar noi nu
avem decât prezent... unul meschin, chinuit, scâncit şi
nevolnic. Poate că o să ne trezim totuşi, până când
aceşti copii cu care umblu pe potecile astea de munte,
nu vor pleca cu toţii în lume, fără să se mai întoarcă.
În ţara care le-a întors spatele! Ce fel de ţară e aia, po-
pulată doar de bătrâni, femei, copii şi asistaţi social?
Ajungem la drumul naţional şi mă tot uit în
spate. Şi în sus. În spate pentru că sunt destui în urma
mea. În sus, pentru că se adună norii şi mă tem să nu
îi prindă ploaia. Mă grăbesc să ajung la pensiunea
unde suntem cazaţi, îl trezesc pe şofer şi plec cu ma-
şina să-i adun pe cei din urmă pentru că furtuna se
apropie. Ajung la timp! Ne îmbarcăm şi ajungem la
pensiune, iar când intră şi ultimul om la dos, începe
ploaia. Una de vară, torenţială, cu descărcări electrice
şi vânt puternic. E semn de Sus! Nu am spus nimic
atunci, dar ni se va mai întâmpla în peregrinările noas-
tre acelaşi lucru de câteva ori. Şi mă uit din nou în Sus
şi-mi vine în minte celebrul dicton „Nihil sine Deo”.
Şi când vezi pe unii care se iau la trântă cu Dumnezeu!
Am făcut Ciucaşul. E doar un antrenament bun pentru
ce va urma.

REVISTA NOASTRĂ nr. 49/50 3