Page 7 - 2018_revista_noastra_nr_49-50

UNITATE

minaretele lor albe lucind în soare. Sunt frumoase şi
bisericile ruseşti de un azur ca apa mării. Dar mai ales
sunt frumoase micile noastre biserici şi mănăstiri ridi-
cate în vremuri de restrişti. Pe toate le-a îngăduit
Dumnezeu fără deosebire. Dumnezeu le îngăduie pe
toate. Doar oamenii nu. Oamenii sunt prea mici pentru
a înţelege marea bunătate şi îngăduinţă a Celui de Sus.
Şi o iau razna contra semenilor lor. Sunt atentate peste
tot în Europa: la Nisa, la Berlin, la Munchen, la
Londra, la Bruxelles, la Barcelona. E linişte în
Dobrogea noastră, slavă Domnului, dar nu a fost aşa
mereu. Ajungem la Tropaeum Traiani. Nu e prima dată
când ajung aici. Dar de fiecare dată mă emoţionez.
Aici mi se relevă cel mai bine cât de mic e omul, ce
vremelnice sunt imperiile şi cât de mare este istoria.
Din care de cele mai multe ori nu înţelegem nimic.
Aici ne-am născut noi, ca naţie. Aici a construit Traian
impunătorul monument. Ca semn al supunerii unui
neam mândru. Crezând că-l va stăpâni pe vecie. Nimic
nu e veşnic, din ce e omenesc. Doar ce e dumnezeiesc
e veşnic. Mergem la peştera unde a stat Sf. Apostol
Andrei. E primul creştin care a călcat pe aceste locuri.
Acum sunt mulţi, foarte mulţi, dar câţi dintre cei care
calcă pe aici vin din convingere sau doar pentru că aşa
se cuvine?! Sunt 2000 de ani de atunci şi oamenii
n-au înţeles nimic din patimile lui Iisus. Nici din vre-
melnicia imperiilor care au trecut toate peste noi, fă-
cându-se pulbere. Pulbere sunt şi cei care au crezut că
sunt veşnici, pulbere vom fi şi noi. Dar neamul acesta,
nu. Neamul acesta a supravieţuit şi va supravieţui
indiferent câte imperii se vor mai naşte.
E târziu şi ajungem spre seară şi la Histria.
Trebuia să ajungem aici. Pentru că aici sunt ruinele
celei mai vechi aşezări cu caracter urban din România.
Soarele e la apus şi lumina blândă, galben-roşcată alu-
necă pe pietrele vechi, aranjate cu grijă acum mai bine
de 2600 de ani, iar o briză uşoară bate dinspre Lacul
Sinoie. Nu trebuie să-ţi spună nimeni povestea
Histriei. O vezi şi o simţi în fiecare piatră. Vezi măreţia
şi decăderea omenescului. Şi simţi fiorul istoriei. Dacă
nu aici, atunci unde? Faci abstracţie de prezent, pentru
că prezentul e plin de gropi şi de bălării. Aşa ne res-
pectăm noi istoria. Cu un an înainte de Centenar. Un
mare om de stat petrece la o cherhana în apropiere. Şi
negreşit, drumul va fi asfaltat ca-n palmă în câteva
săptămâni. Şi atunci, istoria ne va fi la îndemână.
Istoria, din care nu înţelegem nimic. Nici noi, nici cei
care cred că pot stăpâni lumea şi se cred nemuritori.
Istoria le va râde în nas. Şi-i va consemna, poate, la şi
alţii...
E duminică dimineaţa şi e ultima zi a peregri-
nărilor noastre prin Dobrogea. E o vreme superbă şi
nu putem pleca de aici fără să urcăm în Măcin. E fră-
mântat şi bătrân pământul Dobrogei. Sute de milioane
de ani a ars-o Soarele, au bătut-o vânturile şi ploile,
au ros-o apele, şi au distrus-o diferenţele de tempera-
tură şi uscăciunea. Dar e frumoasă Dobrogea, tocmai
pentru că n-au mai rămas decât nişte cioturi din ea. Şi
dacă ştii să asculţi granitele sau şisturile verzi, sau cal-
carele mezozoice, îţi vor spune povestea unui pământ
care e de când e lumea şi va exista şi după ce oamenii
vor dispărea. Trecători sunt oamenii pe aceste pămân-

REVISTA NOASTRĂ nr. 49/50 5