Page 6 - 2018_revista_noastra_nr_49-50

ESEU Plecăm la început de iunie în Dobrogea. Pen-
tru România. Şi pentru toţi uniriştii care simt ro-
mâneşte. Mergem să vedem istoria noastră la faţa
locului. Dobrogea, unde s-au întâlnit atâtea civilizaţii,
unde începe istoria noastră, unde au fost creştinaţi pri-
mii locuitori din spaţiul carpato-danubiano-pontic,
unde au fost întemeiate primele oraşe din ţară, unde
creştinismul a convieţuit secole la rând cu religia mu-
sulmană...
Dobrogea, arsă de soare, bătută de vânturi, us-
cată de arşiţa verii, răvăşită de viscolele iernii, ţinut si-
tuat între ape, dar suferind cumplit din pricina secetei.
Ei bine, Dobrogea aceasta, pe care o descrie cel mai
bine Geo Bogza, nu e deloc cea pe care ne aşteptam
s-o găsim. Trecem Dunărea cu bacul pe la Brăila şi,
deşi e început de vară, suflă un vânt rece, tăios. Şi
plouă de astă-noapte întruna, iar cum ajungem dincolo,
la Măcin, ne întâmpină o ceaţă groasă care vine în va-
luri. Nu mai plouă tare, dar burniţează întruna şi tre-
buie să ne schimbăm planurile cu care veniserăm. Nu
mai putem urca în Măcin, pe vârful Greci, nici nu se
vede muntele şi e prea riscant. Mergem la Turcoaia, la
cariera de granit, unde ne aşteaptă pe masă nişte cireşe
coapte, nişte gazde primitoare şi un unirist care este
director la compania care exploatează resursele din
zonă. Nu e o surpriză. Ştim că mulţi de-ai noştri ne re-
prezintă cu cinste în toată lumea, nu doar în România.
Şi suntem mândri. Ca unirişti şi ca români. Aflu că
uniristul nostru a umblat prin lume şi că i-a rămas un
singur continent pe care n-a ajuns. A lucrat pentru o
multinaţională. A călătorit, a muncit, a căpătat expe-
rienţă. Şi s-a întors. La el acasă. Pentru a-şi face un
rost şi pentru a ajuta această ţară să se ridice. E opti-
mist, deşi îmi spune (doar mie, nu şi celorlalţi) că a
fost în Chile şi că a văzut nişte drumuri şi autostrăzi
cum nici nu visăm noi să avem care străpung Anzii,
nu Carpaţii şi că atunci i-a fost ruşine. Nu de faptul că
este român, ci de faptul că noi nu reuşim. Poate nu
încă, dar încep şi eu, văzându-l pe acest om, să cred
că putem răzbate. Cu el şi cu alţii care se vor mai în-
toarce. Dar mai ales cu cei care nu vor mai pleca. Cu
cei care astăzi sunt doar nişte puşti, visând să plece în
toată lumea, în timp ce România lor îi aşteaptă răbdă-
toare. Va ieşi vreodată şi soarele.
Ajungem seara la Babadag, unde ne cazăm şi
soarele se arată spre apus. Va fi frumos mâine, nu am
nicio îndoială. Mergem să vedem Enisala şi de sus se
vede frumos lacul Razim, cel mai întins al ţării, şi
Babadagul, şi Jurilovca, şi marea cea mare, şi poate
Bizanţul, care nu e străin de întemeierea acestei cetăţi
ridicate, după unii, de negustori genovezi.
Mergem a doua zi spre sud, traversăm Podişul
Casimcei şi ocolim Constanţa pentru a ajunge la
Adamclisi. E pentru noi, românii, începutul şi e mai
important decât orice. Până acolo traversăm pădurile
Babadagului, apoi intrăm pe platul din sud, iar
Dobrogea noastră e încă verde. Şi unde nu e verde, e
galbenă. Şi violet. Şi mai ales roşie de la câmpurile
pline cu mac. E bătrână Dobrogea noastră şi înţeleaptă.
Altfel cum ar fi putut convieţui bisericile noastre or-
todoxe, cu geamiile musulmane, cu bisericile lipove-
neşti. Sunt frumoase geamiile turceşti şi tătărăşti, cu
4 REVISTA NOASTRĂ nr. 49/50