Page 4 - 2018_revista_noastra_nr_49-50

ESEU Prof. Iuliu-Octavian DRAGOMIR

ROMÂNIA 100.2100.152

România mea este o bătrânică respectabilă. A
împlinit 100 de ani de când este „dodoloaţă” şi, dacă
avem grijă de ea, va face şi 200, 300, 1000 de ani.
România mea, România ta, România noastră! La ani-
versare merita un cadou frumos din partea fiilor şi ne-
poţilor săi. Şi ce cadou mai frumos puteam să-i oferim
decât acela de a o redescoperi, de a o întreba de sănă-
tate şi de a-i ura mulţi ani fericiţi. Şi am plecat pe că-
rări de munte sau pe drumuri neumblate, pe uliţe
desfundate sau drumuri mai mult sau mai puţin asfal-
tate. Nu ne-am întrebat de ce e uneori prăfuită. Nici
de ce nu e aşa de curată pe cât ne-am dori cei mai mulţi
dintre noi. Nu i-am reproşat că uneori nu a avut sufi-
cientă grijă pentru ca fiii să nu i se împrăştie prin lume.
Şi nici că a risipit averi nemăsurate sau că nu a fost
mai chibzuită atunci când era mai în putere. Am
iubit-o necondiţionat. Pentru că nu poţi să nu-ţi iubeşti
mama. Şi palmele arse de muncă ale acesteia. Şi faţa,
poate ridată de trecerea anilor. Şi plecăm să o redes-
coperim sau poate să o cunoaştem aşa cum nu am
făcut-o până acum.
Mergem mai întâi în munții Ciucaş. Pentru
România. Şi pentru toţi uniriştii care simt româ-
neşte. Stăm la Cheia şi de aici vom urca a doua zi pe
culmea Zăganu-Gropşoarele. Am mai fost în Ciucaş,
dar spre vârful cu acelaşi nume la 1954 m, şi apoi am
coborât pe culmea Bratocei, prin pasul Bratocea. Vrem
să facem altceva, ca pentru un proiect foarte drag
nouă, cum este România 100.2100.152. Poate părea
întâmplător, dar nu este. Am ales special Carpaţii de
Curbură şi Ciucaşul pentru a începe acest proiect. De
unde altundeva poţi vedea mai bine Transilvania,
Muntenia şi Moldova, dacă nu de aici?
E sfârşit de mai, s-a topit zăpada şi a dat bine
colţul ierbii. Plecăm devreme, pe Valea Berii, pentru
că traseul e destul de lung, să avem timp pentru a ne
întoarce în Cheia până se înserează. Mergem pe drum
până la cabană şi surpriză (glumesc, pentru mine nu
mai e nicio surpriză), bate vântul tare şi e ceaţă, s-o
tai cu cuţitul. Cine-a mai văzut aşa ceva în Ciucaş!
După ce mâncăm şi ne odihnim la cabană, facem
dreapta şi pornim spre creastă; ceaţa e din ce în ce mai
deasă, iar unul neavizat s-ar rătăci cu uşurinţă. Nu e
cazul nostru. Ieşim în creastă şi vântul bate atât de tare,
încât dacă-ţi desfaci mâinile, ai impresia că poţi zbura.
Ce poate fi mai frumos de atât?! Dar e frig şi abia ne
ţinem pe picioare. Am mai trăit aşa ceva şi acum un
an, când am urcat pentru „150 de ani CNU-nesc la
vârf”. Nu ne poate opri însă nimic, doar o facem pen-
tru România noastră. Pe care nu prea o vedem. Dar o
simţim în toate mădularele şi în carnea ce frige iar asta
e tot ce contează! Ajungem pe vârful Gropşoarele.
Facem poze cu steagurile, sau măcar încercăm, pentru
că vântul ne smulge steagurile din mâini. Am fi vrut

2 REVISTA NOASTRĂ nr. 49/50