Page 12 - 2018_revista_noastra_nr_49-50

ESEU Maramureşul, se văd Tibleşul, Bârgăul şi Tăurile
Buhăescului şi toată partea central-estică a Rodnei. Se
vede Someşul Mare, şi dincolo de Pasul Rotunda,
Moldova noastră şi-a celor care vor veni după noi. E
încă zăpadă sub Buhăescu Mare, şi dacă n-am fi în în-
târziere, am putea să facem chiar un om de zăpadă.
Efemeră e bucuria noastră şi a ochiului ce se încântă
de ce vede, cum efemer este un om de zăpadă, lăsat în
soare!
Mergem cu Mocăniţa, pe Valea Vaserului şi ne
bucurăm de peisaj şi de ospitalitatea gazdelor, dar mi
se pare că până şi aici, pădurea a început să dispară,
iar lucrul acesta e vizibil de la un an la altul. Aud că
firma care exploatează este chiar a primarului. Lupul
pus paznic la oi! Şi omul acesta ar trebui să păzească
cu sfinţenie ce este aici! E plină pădurea de drujbe, iar
unele se aud până la noi, şi e mare păcat. Ajungem
înapoi la Vişeu şi de aici o luăm spre Sighet, deşi căl-
dura este înăbuşitoare şi ai impresia că asfaltul se to-
peşte sub picioare. Trebuie să ajungem la Memorialul
de la Sighet, pentru că istoria noastră înseamnă şi oro-
rile făcute de un regim impus de o forţă străină spiri-
tului românesc. Victimele comunismului au existat, iar
peretele întreg de nume, intelectuali, oameni politici,
ziarişti, ţărani ne demonstrează asta. Fibra unui popor
a fost zdrobită la Sighet, şi la Aiud, şi la Râmnicu
Sărat, şi la Gherla, şi la Poarta Albă şi în zeci de alte
locuri. Iar asta nu se poate uita. Şi nici ierta.
După o pauză de o zi, vine rândul unui alt vârf
pe care vrem să urcăm. Este Ineul, al doilea ca altitu-
dine după Pietrosul, situat în partea estică a masivului
Rodnei. Plecăm de la tabăra Valea Blaznei, după ce
maşina ne-a adus din Şanţ, până aici. Urcăm mai întâi
pe Cobăşel, apoi pe Roşu şi pe Inăuţ. De aici se vede
bine Ineul, şi într-o oră ajungem pe vârf, la 2279 m,
iar steagul ţării flutură, salutându-ne prezenţa. Nu a
fost foarte dificilă ascensiunea, dar e foarte cald şi
orice pas făcut înseamnă un efort imens, mai ales pe
coborâre, când soarele ne bate direct în faţă. Am hotă-
rât să coborâm pe Curăţel şi de aici pe Valea Vinului,
pentru că e un pic mai scurt. Fetele au probleme cu pi-
cioarele şi nici nu-mi vine să mă uit la rănile lor. E
carne vie, pe alocuri, dar le încurajez, iar ele par foarte
hotărâte, deşi e evident că sunt obosite şi arse de soare.
O fac pentru România lor, pentru România noastră, şi
deşi nu le-o spun, sunt foarte mândru de ele, de ei. Am
plecat la şapte de jos, iar pe la cinci am ajuns în Rodna,
la maşină. Nici nu speram să mergem aşa de bine!
Poate scăpăm şi de insolaţie pentru că soarele, cu toate
şepcile şi pălăriile noastre, a ars neîndurător.
E ultima zi de tabără şi mergem pe Heniu
Mare, în Bârgău. S-a asfaltat drumul până aproape de
stâna unde cei mici vor rămâne. Speram să am mai
mulţi amatori care să urce la releu, în cel mai înalt
punct din Bârgău, dar se pare că efortul de ieri pentru
ascensiunea Ineului a lăsat urme. Nu insist şi plec spre
vârf doar cu câţiva, deşi după mine, este un fel de
plimbare de voie. La stână se pregătesc bucate alese.
Am vrut să le fac o surpriză pentru că sunt convins,
cei mai mulţi n-au auzit în viaţa lor de balmoş sau bulz
ori jântiţă. Şi faptul că se simt bine mă bucură, pentru
că realizez că peste zece sau douăzeci de ani, tradiţiile
10 REVISTA NOASTRĂ nr. 49/50