Page 15 - 2018_revista_noastra_nr_49-50

UNITATE
satisfacţia lucrului împlinit şi bucuria de a fi parcurs
mai mult de jumătate din cea mai grea creastă montană
din ţară, nu are limite.
E începutul toamnei, nu doar calendaristic, dar
şi astronomic, pentru că a trecut echinocţiul, a început
de trei săptămâni şcoala şi noi pornim din nou, din loc,
pentru a redescoperi alte colţuri ale ţării. Mergem în
Bucegi. Pentru România. Şi pentru toţi uniriştii
care simt româneşte. Plecăm de vineri, după ore, evi-
dent, şi ne cazăm la Buşteni. Alegem traseul prin Valea
Prahovei, deşi nu-mi place deloc aglomeraţia de acolo.
E un amestec de nou şi vechi care mă întristează. Asta
pentru că nu s-a mai păstrat mare lucru din parfumul
molcom al anilor perioadei antebelice sau interbelice,
nici în clădiri, nici în oameni, iar pe de altă parte, pen-
tru că noul este din beton şi sticlă, încercând să copieze
o arhitectură străină locurilor şi care nu se potriveşte
cu arhitectura tradiţională şi specificul locurilor şi al
oamenilor. Mergem greu, aşadar, mai ales mai sus de
Comarnic, pentru că România mea n-a fost în stare să
construiască un capăt de autostradă în 27 de ani, dar
nu ne grăbim şi nu ne deranjează acest lucru. Oprim
şi la Sinaia, la mănăstire, e aproape un ritual de acum
înainte de a urca pe munte, cu credinţa că numai ajutaţi
de Sus vom putea împlini ce ne-am propus, mâine.
Iar „mâine” vine frumos, cu soare blând, chiar
dacă un pic cu dinţi. Ajungem la telecabină înainte de
opt, e linişte deplină jos şi totuşi nu putem urca. Bate
tare vântul pe creastă şi nu avem altceva de făcut decât
să aşteptăm. Dar aşteptarea se prelungeşte şi devin în-
grijorat, pentru că suntem mulţi, ziua s-a scurtat, iar vine şi întâlnirea cu vârful cel mai înalt din Bucegi,
cei mici nu mai pot ajunge pe vârf dacă mai stăm mult Omu. E deschisă cabana, intrăm să mâncăm ceva cald
aici. Îmi fac tot felul de calcule, să urc doar cu cei mari înainte să facem poze şi să-i spunem României noastre
pe Jepi, sau cu maşina pe la Sinaia, dar în final vine de ce ne e aşa de dragă. E două şi douăzeci iar decizia
vestea bună. Urcăm cu telecabina, dar am pierdut două e deja luată, coborâm pe jos, pe Valea Cerbului, nu
ore şi odată ajunşi sus, hotărâm să mergem spre avem nicio şansă la telecabină. Mi-e teamă să nu ne
Crucea Eroilor de pe Caraiman, iar acolo să refacem prindă noaptea în pădure, traseul e de circa cinci ore,
planurile cu care plecaserăm de jos. Ajungem într-o iar eu nu ştiu cât de bine vor merge doi dintre cei cu
oră şi ceva pe Caraiman şi deşi bate vântul destul de care sunt pe munte. Mergem însă neaşteptat de bine
tare, la dosul muntelui e totuşi bine, iar bucuria mo- iar după trei pauze scurte, ajungem la Buşteni, pe vale,
mentului ne face să uităm că e frig. De sus se vede fru- în trei ore. E cinci şi douăzeci şi suntem la drum şi nu
mos toată Valea Prahovei, e un cer curat pe care numai pot să nu-i felicit pe uniriştii mei „mici” care mi-au în-
toamna poţi să-l întâlneşti, iar de aici nu se văd nepu- trecut aşteptările, ţinându-se scai de mine pe coborâre.
tinţele noastre, cele de jos. Se vede însă de aproape Am reuşit să mai ducem o dată steagurile României şi
neputinţa de a reface acest minunat monument închi- al Colegiului sus şi suntem tare mândri de asta. Ne bu-
nat eroilor, cărora le datorăm totul. Şi nu mai e decât curăm cu măsură, însă, mai avem încă multe de făcut
un an până la Centenar. Mai e o vară şi încă o toamnă şi de văzut în România noastră dragă!
şi trag nădejdea că cineva ne va trezi. În ultimul ceas! E sfârşit de octombrie şi mergem în nordul
E aproape miezul zilei şi decizia de a merge Moldovei noastre şi-a lui Ştefan cel Mare. Pentru
spre vârful Omu e una dificilă. Hotărârea e una raţio- România. Şi pentru toţi uniriştii care simt româ-
nală. Plec doar eu cu cei patru elevi de liceu, urmând neşte. Vrem să ajungem pe urmele cronicarilor. și ale
să ne întoarcem pe Valea Cerbului dacă nu mai prin- junimiştilor. Şi a tuturor celor care au făcut istorie în
dem ultima telecabină. Cei mici rămân la Cruce, se bu- cultura şi literatura noastră, înainte ca istoria şi litera-
cură de peisaj şi se vor întoarce în voie la telecabină, tura să existe. Mergem la Iaşi, oraşul molcom din nor-
trecând pe la Babele. Nu e timp de pierdut pentru cei dul unei provincii în care s-a născut cuvântul în limba
care am hotărât să ajungem pe vârf. Urcăm pe platou, română. Şi nu poţi merge la Iaşi ca-ntr-un oraş oare-
trecem pe lângă releul de pe Coştila şi Mecetul care. Îţi trebuie o stare. Pentru că Iaşul moldovenilor
Turcesc. Într-o oră şi jumătate suntem la baza vârfului, şi-al tuturor românilor e poezie. De fiecare dată când
dar vreau să le fac o surpriză şi aşteptarea mai dulce, mă gândesc la acest oraş, mi se pune un nod în gât. Şi
aşa că urcăm mai întâi pe Bucura, la 2503 m. E prima nu doar pentru că mare parte din formarea mea are le-
lor ascensiune la peste 2500 de metri, iar asta îi bu- gătură cu Iaşiul. La Iaşi, poezia anulează istoria. Tre-
cură. Facem poze, ne odihnim un pic şi în zece minute buie să stai doar o toamnă în acest oraş, să te plimbi

REVISTA NOASTRĂ nr. 49/50 13