Page 13 - 2018_revista_noastra_nr_49-50
P. 13
UNITATE
acestea s-ar putea să dispară. Măcar memoria lor să le
mai consemneze!
E început de august şi mergem în Făgăraş.
Pentru România. Şi pentru toţi uniriştii care simt
româneşte. E Himalaya României Făgăraşul şi mer-
gem în cea mai caldă şi stabilă perioadă din an. Vom
sta pe creastă câteva zile şi nu am făcut aiurea compa-
raţia cu Himalaya. E dificilă creasta aceasta, aşezată
de la vest la est, lungă de 70 de kilometri şi pe care
urci şi cobori întruna, trecând prin numeroase şei, mai
multe custuri, zone cu lanţuri, ori abrupturi care-ţi taie
răsuflarea şi nu e nimic mai dificil, dar în egală măsură
mai spectaculos şi provocator în România noastră. E
un joc al nervilor şi te solicită fizic, dar şi psihic
Făgăraşul, tocmai de aceea nu este pentru toată lumea.
E doar pentru cei puternici şi care iubesc cu adevărat
muntele. Tocmai de aceea grupul este restrâns, suntem
doar şase oameni, cei mai pregătiţi pentru această în-
cercare de voinţă. Aşa credeam la început, pentru că
la final, aveam să realizez că nici măcar noi nu eram
chiar sută la sută pregătiţi pentru asta (vom coborî, din
acest motiv, cu o zi mai devreme decât programasem,
după ce am făcut totuşi, primele trei vârfuri din
Carpaţii Româneşti). Plecăm luni de acasă, după câ-
teva zile cu vreme instabilă şi avem inima un pic
strânsă, pentru că seara, când ajungem la Sebeşul de
Sus, unde ne cazăm, plouă zdravăn. Prognoza ne este
totuşi favorabilă pentru următoarele zile şi, la final,
aveam să ne bucurăm întrucât nu a căzut un strop de
ploaie cât am stat trei zile pe creastă. Şi asta se întâm-
plă rar de tot în Făgăraş.
Urcăm a două zi dimineaţa, de la Porumbacu
de Sus, unde ne duce o maşină, pe Valea Şerbotei. Ne
îndreptăm spre Cabana Negoiu, unde ajungem într-o
oră şi jumătate, după ce ne desfătăm privirile cu su-
perba cascadă a Şerbotei. Nu ajunsesem până acum
aici şi mi se pare nedrept că nu este foarte bine cunos-
cută şi promovată. Probabil şi pentru că e la circa trei
ore de „civilizaţie”, iar pentru Homo turisticus recens,
e inutilă, mai ales că lipsesc mititeii şi manelele. Mă
bucur, prin urmare, că această minunăţie din Făgăraş
nu apare pe facebook-ul nechemaţilor. Ajungem la
Cabana Negoiu, la 1500 m şi aici, după „realimen-
tare”, hotărâm să ne despărţim: trei dintre noi o iau pe
Valea Sărăţii, traseul mai scurt şi mai uşor, iar ceilalţi
trei, pe muchia Şerbotei, traseul mai lung şi mai dificil.
O să ne întâlnim în creastă, la Vârful Negoiu. Plec pe
Muchia Şerbotei, evident, şi le iau după mine pe cele
două Andre din grup. E greu cu tot harnaşamentul în
spate, dar după ce admirăm peisajul care-ţi taie răsu-
flarea şi mai multe pauze, ajungem la Vârful Şerbota,
la peste 2300 m. Credeam că ce e mai dificil a trecut.
Ne-am înşelat însă. Ce era mai dificil tocmai acum în-
cepea, pentru că aveam să traversăm Custura Sărăţii
şi curajoşi cum suntem, mergem chiar pe creastă, nu
pe sub custură. E o încercare a nervilor, a muşchilor şi
a articulaţiilor, şi chiar şi mie mi se par nesfârşite lan-
ţurile astea, care nu se mai termină. Şi mă îngrijorează
că una dintre fete dă semne că cedează, atât fizic, cât
mai ales psihic (cealaltă, mai antrenată şi mai urcată
pe creste, doar zâmbeşte şi din când în când, îmi con-
firmă că e dificil, dar că-i place). Şi când eram pe sfâr-
REVISTA NOASTRĂ nr. 49/50 11
