Page 47 - 2017_revista_noastra_nr_47-48

ECOU
filosofic, un concept, lucruri fără importanţă, căci sunt european faţă de problema lui Dumnezeu, atitudine în
situate dincoace de misterul divin. virtutea căreia el refuză să accepte drept realitate pro-
Teologul rus Paul Evdochimov spunea că dusul unei elaborări intelectuale, să accepte suprara-
„orice ateism care nu ascultă de propria sa lege im- ţionalul drept produs al raţionalului, suprasensibilul
anentă, de absenţa unei certitudini absolute devine, în drept premisă şi cauză abstractă a sensibilului. Această
lipsa Absolutului tocmai negat, o negaţie ilicită. Pen- atitudine pare să se fi înfiripat treptat în Occident în-
tru a depăşi această slăbiciune, el îşi construieşte pro- cepând din secolul al XlV-lea şi până azi; ea este con-
priul mit. Logica lui lăuntrică îl face să treacă la centrată în cele din urmă în afirmaţia profetică a lui
antiteism militant care denotă o stare pasională per- Nietzsche.
fect patologică.” Dar în strigătul lui Nietzsche pare să existe un
Sf. Scriptură oferă o viziune lucidă care de- element inconfundabil de originalitate care îl singula-
monstrează că nu religia, ci dimpotrivă, ateismul ope- rizează în desfăşurarea istoriei: apelul conştient la con-
rează alienarea spiritului uman. Potrivit etimologiei ştiinţa istorică de sine a Europei. Conştiinţa omului
cuvântului ebraic „a nu crede” înseamnă a nu-I spune european este metafizică, ea presupune că Dumnezeu
lui Dumnezeu amin, a-I refuza deci existenţa. Iată un este „cauza primă” inteligibilă a cosmologiei şi „Prin-
diagnostic medical: „Zis-a cel nebun în inima sa - Nu cipiul” axiomatic al eticii categorice. Proclamarea
este Dumnezeu.” (Psalmul XIII, 1) sau cum spunea Fe- „morţii lui Dumnezeu” înseamnă aşadar negarea teme-
ricitul Augustin „ateismul este sminteala unei minori- iurilor principale ale conştiinţei de sine a europeanului,
tăţi”. Dacă pentru psihologi, nebunia este pierderea o invitaţie la conştientizarea caracterului iraţional al
funcţiei realităţii, atunci ateismul este pierderea cate- existenţei, subminarea chiar a normelor uzuale ale vie-
gorică a funcţiei Realităţii transcendente. ţii sociale. Nietzsche era conştient că „moartea lui
Lev Şestov invoca faptul ca lui Nietzsche nu Dumnezeu” înseamnă „răsturnarea tuturor valorilor”.
i-a fost dat să creadă. După Sf. Iacov „şi demonii cred Cuvântarea „nebunului” nu dă de ştire despre lepăda-
şi se cutremură” (Iacov II, 19); tremură pentru că au rea de Dumnezeu a unei persoane, ci a unei lumi în-
impresia că se opun lui Dumnezeu. În realitate, ei nu tregi, o lepădare absurdă. Absurdul nu ţine de
se opun lui Dumnezeu, ci unui obiect al imaginaţiei cuvântare, ci de faptul pe care ea îl comunică este ab-
lor, căci Dumnezeu nu ar putea fi cunoscut ca un duş- surdă pentru că Europa îşi distruge înseşi temelia pe
man sau ca un adversar. Rugăciunea regelui Manase care a clădit conştiinţa propriei identităţi în planul ci-
spune că „Dumnezeu a ferecat abisul demonilor.” (v. vilizaţiei, ca şi în acela al metafizicii. Nietzsche vor-
3) pentru că aceştia sunt închişi în genunea absenţei beşte deapre această distrugere ca despre un fapt
lui Dumnezeu. Şi omul se poate închide pe sine în ab- istoric consumat, ca despre un act de infidelitate faţă
senţa Transcendentului, iar vidul tragic al inimii lui îl de sine, hotărâtor pentru desfăşurarea ulterioară a is-
adânceşte într-o mereu violentă şi nesăbuită negare a toriei Europei.
lui Dumnezeu. Ce l-a determinet pe Nietzsche să pro-
clame solemn „moartea lui Dumnezeu”? De ce afirma
că „s-a înstrăinat Dumnezeu de oameni?” și că bise-
ricile Apusului sunt „cripte şi monumente funerare a
lui Dumnezeu?”
În anul 1881, Nietzsche îşi publica lucrarea
Știinta voioasă, iar în paginile ei el vestea „moartea
lui Dumnezeu”, recunoscută apoi ca o constatare pro-
fetică. Era constatarea unui eveniment care se întâm-
plase şi care nu era decât împlinirea unui proces
evolutiv îndelungat din istoria metafizicii europene.
Sintagma „Dumnezeu a murit” marchează faptul că
Dumnezeul creştin, Dumnezeul metafizicii occiden-
tale nu mai este altceva decât o plăsmuire moartă a
minţii, doar o idee, o noţiune abstractă. În realitate,
Dumnezeu nu mai este implicat în modelarea vieţii
omului European, nu El este acela să dea un sens exis-
tenţei omului, lumii sau istoriei. Locul ce revenea lui
Dumnezeu a rămas, în Occident, gol; Dumnezeu este
o absenţă. Această absenţă anihilează orice adevăr de
viaţă, în afară de acela a stricăciunii şi a morţii. Ea de-
fineşte conţinutul nihilismului european.
În cazul lui Nietzsche, nihilismul nu este o ati-
tudine teoretică, în virtutea căreia Dumnezeu să fie în-
lăturat prin argumente raţioanale. Proclamarea „morţii
lui Dumnezeu” este mărturia cuiva care constată golul,
absenţa. Această constatare nu se limitează nici de
cum în observaţii fenomenologice, ea poate să fie şi o
situare conştientă, adică o atitudine istorică a omului

REVISTA NOASTRĂ nr. 47/48 grafica: Nicoleta Ciută 45