Page 52 - 2017_revista_noastra_nr_47-48

ESEU Bianca VRÂNCEANU
clasa a X-a F

Mitul Creatorului

Dumnezeu pare să fie o prezența ambiguă ce oscilează
Creator al universurilor paralele, Demiurgul, între planul terestru și planul celest. Pe de o parte el
Domnul cel de toate zilele, Atotștiutorul, Instanța este coborât din jilțul sacru și adoptă un comportament
oarbă care vede cu mintea lucrurile nepătrunse, Pro- tipic uman: suferă de singurătate, iar forța sa creatoare
niatorul binecuvântat în textele liturgice, Forța nevă- se dovedește a fi alterată. Domnul ceresc este un crea-
zută, Entitatea născută întru veșnicie, Marele Anonim tor ghinionist, stângaci care plămădește o operă im-
al tuturor timpurilor... perfectă din „praf și nițeluș scuipat”. Materialele
Din dorința de a descoperi misterele lumii, îndoielnice vor naște un Adam somnoros și cam
alchimiștii cuvântului s-au aplecat asupra unei teme „zbanghiu”, „trândav și nărăvaș”. Pe de o altă parte,
de sorginte divină în operele lor. Astfel, imaginea lui Dumnezeu este o metaforă a totalității, „s-arată încins
Dumnezeu este hiperbolizată, reconstruită și decon- în curcubeu”, „...venind în rotocoale”, se manifestă ca
struită imagistic, înălțată și coborâtă, acceptată și bla- o autoritate supremă care dă porunci, care este neier-
mată, continuând să fie o curiozitate bizară și un tător cu cei ce nu au ascultat cuvântul divin, pedep-
paradox al existenței. Tudor Arghezi, Mihai Eminescu sindu-i pe măsura faptelor, prin alungarea din paradis.
și Marin Sorescu au viziuni diferite în abordarea temei Marin Sorescu prezintă în drama de idei Paracliserul
Creatorului datorită profilului auctorial al fiecăruia, un monolog dialogat al ființei însingurate care îl
dar și ideologiilor care tranzitează secolele. cheamă pe Dumnezeu. Protagonistul vorbește cu du-
Mihai Eminescu hrănindu-se cu filosofia lui blul său, paznicul mut ce aparține universului alterna-
Schopenhauer îl va înfățișa pe Dumnezeu ca pe o en- tiv, eul său interior, sinele ascuns și neînțeles.
titate supremă aflată la antipodul ființei umane. Anta- Atitudinea este una ironică, persiflantă, întrucât per-
gonismul divinitate-umanitate este redat printr-o serie sonajul consideră că actul creației este o mare
de termeni antitetici: obiectivitate- subiectivitate, sin- greșeală: „Facerea primului om a fost semnul decăde-
gurătate-sociabilitate, eternitate- efemeritate, anonim- rii totate și absolute a cerului”. Actantul are iluzia că
individual. Acest raport identitar este conturat în ta- este cel ales, prin semnul divin care i se arată: „Dum-
bloul al treilea al poemului filosofic eminescian Lu- nezeu mi-a făcut semn pe sub cer, semn discret, să nu
ceafărul. Dincolo de cosmogonia prezentă în urma observe restul lumii”, însă de-a lungul delirului verbal,
călătoriei atemporale și aspațiale a Luceafărului, tra- personajul are revelația faptului că Dumnezeu nu
versând împărăția cerească, interesant este discursul există cu adevărat, El este doar o plăsmuire a omului
Demiurgului ce accentuează depărtarea omului de ce încearcă să-și găsească jumătatea, refăcând mitul
visul himeric. Numai Dumnezeu cunoaște taina Lu- Androginului: „Doamne, tu ești oaia mea rătăcită...
ceafărului, acesta fiind prima creație divină, Hyperion, fără tine mă simt nepereche.”.
care există în nemărginirea cronosului. În ciuda puterii Această viziune animistă, păgână îl apropie pe
creatoare, Dumnezeu nu poate să-i îndeplinească Marin Sorescu de intenția argheziană de a-l ipostazia
dorință lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire, dar pe Proniator drept un fals creator ce-și trădează
în schimb îi oferă viziunea realistă a lumii terestre și înfățișarea umană, însă, secvența în care paracliserul
alte lecții de cunoaștere capabile să-i potolească setea intuiește prezența divinității într-un alt plan al
genialității. Oamenii sunt conduși în viață de „stele cu existenței, amintește de perspectiva eminesciană a uni-
noroc”, „deșerte idealuri”, iar existența lor este un cerc versurilor paralele „Eu mă uit și stelele răsar pe altă
vicios unde viața și moartea se războiesc. Dumnezeu planetă. Sunt slăbănog ca o furnică, dar forța mea
este omniprezent de la geneza lumii și până la extincția crește înspăimântător pe altă planetă. Eu sunt Dumne-
ei: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem zeu acolo, fără să știu.” Dumnezeu este, în cele din
moarte.” Creatorul îi oferă lui Hyperion daruri simbo- urmă, o întrupare a sufletului care zace în trupul nos-
lice: logosul, „cuvântul meu dintâi”, puterea orfica, tru, o iluminare ce se arată în mod subiectiv. Ipostazele
spiritul dreptății. Eminescu conturează identitatea Creatorului sunt multiple, cum este în cazul celor trei
sacră în limitele unui stigmat al eternității, făcându-se scriitori care îl abordează în manieră filosofică în cazul
culpabil de o forță atât de mare, încât nici el însuși nu lui Eminescu, ludică în notă argheziană și parodică în
poate să o controleze. viziunea lui Sorescu.
Tudor Arghezi, în ciclul de poezii Tablouri bi- Dar oare ce rămâne în urma acestor meditații
blice, prezintă geneza lumii într-o viziune personală, despre marele mister al lumii? Cred că secvența pic-
ludică, o cosmogonie despre Dumnezeu și Paradis. În turală a capelei Sixtine zugrăvită de Michelangelo în
cele cinci poezii, în care se valorifică mitul biblic, care apare mâna creatoare este relevantă în acest sens.
50 REVISTA NOASTRĂ nr. 47/48