Page 42 - 2017_revista_noastra_nr_47-48
P. 42
ESEU Alexandra Elena MOCANCA
clasa a X-a F
Ecouri ale
alter-ego-
urilor
„Iartă-mă, Doamne, că am încălcat porunca
Ta! Iartă-mă, Doamne, că Te-am chemat după mine
spre deșerturile sufletului meu! Iartă-mă, Doamne, că
nu m-am văzut! Că numai Tu știi ce munți am urcat și
ce vifor am înfruntat. Și doar Tu îți amintești că acele
de brad au fost singura mea hrană. Doar Tu m-ai pri-
vit alunecând spre râpă... doar Tu, Doamne!“, striga
ea disperată privindu-și trupul alb, carnea mușcată, ră-
nită pe sub oglinzile brăzdate de apă. Plângea, poate,
dar nu simțea cum se coboară lacrimile de gheață din
ochii săi tulburi, pentru că era deja prea rece. Și ea se
vedea ca pe o moartă, dar nu se juca cu virtutea suflu-
lui și se pretindea vie. Astfel, îi cânta vieții în fiecare
zi arii despre ținuturi pe care credea că le stăpânește
doar cu privirile sale verzi. Îi cântau și lacrimile, iar
ea le asculta ecourile turbate cu ochii țintă, cu suflul
oprit și cu trupul tremurând. La fel plutea în acea apă
neagră și pielea îi era cauterizată ori de câte ori își
amintea. Avea o amintire crudă și simțea un acid stre-
curându-i-se prin vene atunci când se cobora în sub-
solurile procesului iterativ. Căci ea se scufunda întru
totul în amintire, și nu în apă. Cu fiecare fărâmă de su-
venir se răcea mai mult și striga descântece și
implorații doar ca să nu înghețe.
Pentru ea totul fusese o notă, o rază, o cu-
loare... tot cosmosul ei, un ecou al... Auzise strigătele
stelelor care se mistuiau sub unghiile sale și resusci-
tase găuri negre care mureau sub tonele comorilor pe
care le dominau. Dansase multe valsuri cu iluziile cău-
tând armonia de care îi povesteau creaturile sacrului
în căderea lor, dar acea ultimă piruetă îi furase și echi- grafica: Sorana Negoiță
librul, și grația, și destrămase și himerele peste care se
întindea împărăția sa demoniacă. Spulberase toate umbrele sucombării, și nici ca Orhan Pamuk, care-și
siguranțele sale și o trântise de pe culmile care o adu- confunda ființa cu un cadavru, anulând calitatea vieții
ceau suficient de aproape de lumina divinului în acea în cel mai ireverențios mod; nici măcar pe Teufel nu-l
apă păcurie. Căderea îi cerea sufletul și îi oferea în vedea în amurgul speranțelor sale. Ea... ea nu se temea
schimb un dar, îi oferea păcatul învelit într-un zâmbet de moarte și credea că ăsta este păcatul său suprem. O
zugrăvit atât de larg, încât se observa lichidul sangvi- privea de undeva din inferioritatea abisală extremă,
nolent în scurgerea sa de pe colții stridenți; nu se oprea din umbra desăvârșirii ei și îi încredința viitorul său
niciodată la trupuri, voia mai mult. Dar și ea era la fel bătrân, scrierile cumplitei dureri, mulțumirile și
de egoistă și crescu prețul sufletului ei, pentru că știa admirația. O mângâia ori de câte ori fura un trup, pen-
că știe, știa și nu se temea. Cunoștea o taină pentru tru că eliberarea sufletelor se întorcea ca o îmbrățișare
care se zbăteau suflete putrede, dar neobosite, taina extaziată. Poate că uneori și pe ea o strângea costumul
păcatului adevărat. Doar că ea nu păcătuia nici ca Eva, „de lut stropit cu sânge“, poate că uneori sufletul său
pentru că nu dorea nimic prohibit ce i-ar fi putut altera ar fi preferat să se scufunde în flăcări decât să pri-
ființa, nici ca o mamă nenorocită aruncată în adâncu- vească existența sufocantă prin ferestrele neclare ale
rile sinuciderii, călăuzită de pașii pruncului furat de ochilor.
40 REVISTA NOASTRĂ nr. 47/48
