Page 43 - 2017_revista_noastra_nr_47-48

ECOU
Cu toate acestea, ea explora moartea de la transforme. Probabil învinsese, pentru că puteam să
distanță, ea căuta lumina în locul în care se năștea în- observ cum cadavrul său slăbit, rănit, plângea după
tunericul, dar nu îndrăznea să se coboare prea aproape fragmente întregi de carne. Toate luptele anterioare
de ceea ce înfricoșa celelalte suflete. Nu îndrăznea, distruseseră acea parte, iar ceea ce se ridică din întu-
pentru că deja se prăbușise, se prăbușise odată cu necimea apei era mai cumplit decât toate temerile
amintirea morții reale. Ea descoperise veracitatea, dar umane. Era imaginea întregită a barbariei, a
continuă să urce anexând uitarea la schița calităților agresivității și a răutății neșlefuite.
aproape epuizate. Abia ajunsă sus, deșteptată parcă de Eu mă bucuram. Îmi râdeau ochii. Eu, male-
o adiere pasivă din transa hipnotică a ascensiunii, și-a fica, eu, infernala, eu, căzuta... Eu toată simțeam cum
amintit, și amintirea a atras declinul. îmi cresc puterile și cum se spulberă orice urmă de iu-
Ce și-a amintit? Ce a năruit precizia crezului bire. Pentru demonismul meu regal era la fel de satis-
său? De ce își zgâria carnea și își simțea trupul prădat făcătoare și moartea vulnerabilității. Era, totuși, mai
plutind în apa murdară a... vinei? Poate că era vina, plăcut să o văd prefăcută. Cu toate acestea, simțeam
totuși, nu-mi puteam da seama doar privind-o. Aveam că se apropie vraciul, anticipam întoarcerea luminii.
nevoie să o ating, să mă servesc cu un fragment din Temerile mele nu erau nemfatice. Începusem să aud
dulcea ei făptură bântuită de atâția monștri. Ea era in- un cântec, și nu doar că esența mi se dizolva pe sub
ocentă, ea își amintea, ea se tulbura, ea voia să fie așa, notele înalte, dar fosta față a vulnerabilității părea ali-
pură. Ea cunoscuse moartea reală, la bazele muntelui, nată de melopee. Eram dezamăgită. Răutatea făpturii
luptându-se cu uitarea. Asta își amintea. Și simțea vina pe care o slujeam se scurgea prin lacrimi. Știam. Nu
alintând-o. Alintări acute: se metamorfozau în două aș fi renunțat la peisajul fermecător al haosului, dar
strângeri intense care îi măsurau gâtul cu atenție, fiind cântecele serafice mă stăpâneau.
pe punctul de a-și face mișcarea supremă. Era suficient Am zărit apoi ademenită dansul prin care o
pentru a-i întrerupe răsuflul, dar ea era pasivă, strălu- zeitatea de lumină se apropia de noul chip al răului.
cirea ochilor ei dezvăluind doar dorința. Se judeca Fata care își certa odată cele câteva cutezanțe umile se
pentru că îndrăznise să le accepte gândurilor insolența târa atunci asemeni unui șarpe pe pământul rece. Se
de a domina moartea și pentru că, în urma fastuoasei apropia de înger. Voia să se mântuiască. Îi asculta cân-
sale experiențe, se dovedise atât de vulnerabilă în fața tecele. Îi sorbea siguranța cu ochii. Îl vâna.
ei. Moartea risipise sufletul magistrului și îi cerea să Râdeam atunci și râdeau toți demonii odată cu
îl învețe istorie, îi cerea să îi povestească cum se în- mine. Știam ce avea să urmeze. Trupul divinității fu
tâmplaseră toate pentru a râde, pentru a se ferici, știind mușcat, otrăvit, dar se stingea fără regrete. Apunea.
că ea oprise tot la umila sa doleanță. Pentru prima dată,
peste luminile fericirii depline din sufletul ei se lăsase
cortina de umbre. Se bucura când sufletele deveneau
suverane, dar atunci eu o dominasem, eu, partea ma-
lefică, o dominasem. Am învățat-o prin ce măsuri ego-
centrice trebuia să acționeze pentru a pierde valorile
bunătății. Așa ajunsese să uite de fericirea sufletului
liber în cursa nocivă după alinarea propriului ei suflet
rănit. Nu eu aveam puterea toată, dar în obscuritatea
claselor, ea dobândise această grijă pentru eul îndure-
rat pe care îl lăsa să-și privească semenii îndoliați. Era
copleșită de durerea pe care o respira fiecare cărămidă
inscripționată și devenea așa, ușor egoistă; nu putea să
mai vadă strălucirea morții, pentru că, de data aceasta,
strălucirea morții era hrănită cu suferința sa. Atunci
chiar plătea pentru spectacolul care nu cu mult timp
în urmă o bucura intens.
Dar ea, fata care plutea în apa groazei, era pă-
catul creaturii cel mai mic, ea era vulnerabilitatea, și
nu-și putea nega natura pentru că era în sempiterna
căutare a castității. Eu, însă, încurcam toate planurile
sacre pentru că eu nu voiam armonie, eu voiam un cult
doar al meu, eu voiam să o feresc de suferințe și să o
separ de conștiință... Trebuia doar să mi se supună și
să-mi încredințeze controlul absolut al ființei sale. Nu
a acceptat... și uite cum se conducea spre detracare!
Mă vedeam superioară fetei care, sub privirile mele
fericite, se scufunda, se îneca și se zbătea pentru viață.
Dacă reușea, nu ar mai fi fost nici măcar aproape de
vulnerabilitate, ar fi fost o forță brutală în căutarea dra-
conică a libertății de manifestare. Lupta sa îi stabilea
poziția. I-aș fi sugerat să renunțe, victoria avea să o

REVISTA NOASTRĂ nr. 47/48 grafica: Mihaela Toma 41