Page 45 - 2017_revista_noastra_nr_47-48

ECOU

înţeleagă de ce calea spre credinţă, relativ uşoară şi ac-
cesibilă altă dată, este astăzi închisă acelora care au
mai multă nevoie de ea şi o caută cu atâta ardoare.
Asemenea lui Nietzsche, Jean-Paul Sartre striga prin
vocea unui personaj: „Oare mă auzi, Dumnezeule
surd?”
Într-unul dintre discursurile sale din luna mai
1933, Martin Heidegger îl evoca pe Nietzsche ca ulti-
mul filosof german având pasiunea căutării lui Dum-
nezeu. Această afirmaţie vine să contrazică opiniile
unor exegeţi asupra operelor lui Nietzsche cu privire
la ateismul manifestat de filosof în viaţa şi scrierile
sale. În opinia lui Heidegger, atei sunt alţi filosofi,
aceia care, adepţi ai „Dumnezeului moral”, nu au sim-
ţit niciodată prezenţa lui Dumnezeu. Gândirea lui
Nietzsche, ca anunţ al „morţii lui Dumnezeu”, nu e
decât o „teologie negativă”, pozitivul pe care îl adă-
posteşte acest negativ fiind la rândul său invenţia unui
cuvânt care să nu mai fie, ca teologia de până atunci
„sală înăbuşitoare a divinului”, ci posibilitatea ca el
„să renască în toată splendoarea sa”, ca „joc divin
dincolo de bine şi de rău”. Aşadar, Martin Heidegger
consideră că este departe de a vehicula atitudinea ilu-
minismului ateu din sec. al XVII-lea, de totală respin-
gere a lui Dumnezeu şi de adversitate pasională
împotriva oricărui concept sau oricărei reprezentări a
divinului aşa cum le conţine îndemnul decid al lui Vol-
taire: „Écrasez l’Infâme! - striviți infamia”.
După un alt filosof german, Karl Löwith,
Nietzsche nu ar fi deloc lipsit de instinct religios, adică
de instinctul „creator de zei”; însă la el acest instinct
grafica: Adelina Băcioiu „se trezeşte când nu trebuie”; el „nu vede nicăieri în
lume” prezenţa Dumnezeului umanitar al creştinismu-
Dumnezeu ce aveau mai scump. Ce ne-a rămas să lui, respinge şi pe Iehova şi pe Iisus; în schimb îl pune
jertfim Dumnezeului nostru? Nu ar trebui oare jertfite pe Zarathustra să vorbească în numele singurului zeu
în sfârşit toate cele consolatoare, sacre, flămândui- pe care-l acceptă, Dionyos - simbol al „celei mai totale
toare, întreaga speranţă, întreaga credinţă într-o ar- transfigurări a vieții.” Din tabăra teologilor radicali îl
monie tăinuită, într-o fericire şi dreptate viitoare? Nu amintesc pe Thomas J. J. Altizer ce susţinea că Nietzs-
ar trebui să-L jertfim pe Dumnezeu însuşi şi să divini- che ar arăta drumul unei forme de credinţă exact pe
zăm, din cruzime faţă de El, stânca, nerozia, neantul, măsura timpului nostru şi eshatologică. Referindu-se
destinul? A-L jertfi pe Dumnezeu neantului, acest mis- la opiniile celor citați mai sus, Eugen Biser se întreabă:
ter paradoxal al supremei cruzimi i-a fost rezervat ge- „oare nu are dreptate Nietzsche însuşi atunci când în
neraţiei prezentului: noi, cu toţii, ştim deja câte ceva Ecce Homo, declară că de nimic nu se teme mai mult
despre asta.” Acesta este ateismul lui Nietzsche: nu o ca de faptul că într-o bună zi va fi... canonizat...”.
obligaţie ignorată, ci un drept pierdut. Este binecunoscut faptul că Giovanni Papini a
O lectură atentă a lui Nietzsche ne oferă însă avut o atitudine critică faţă de gândirea filosofică a lui
impresii cu totul diferite. Moartea lui Dumnezeu, ab- Nietzsche în care nu găsea originalitatea proclamată,
senţa Sa, posedă în opera filosofului o prezenţă mai considerând că acesta a ales formele cele mai comode
puternică decât în multe teodicei. Este vorba de o ab- şi mai uşoare de originalitate: răsturnarea doctrinei
senţă, infinit multiplicată, care-l provoacă necontenit existente şi îmbrăcarea vechilor concepte într-un veş-
pe om să-i dea, dureros şi eroic, răspunsuri mereu noi, mânt strălucitor şi preţios. Gânditorul italian afirmă
prin care se transcende pe sine. Este ca şi cum im- despre Nietzsche că în fond acesta avea un suflet ex-
anenţa nu ar fi în sine nimic altceva decât refuzul trem de creştin şi nu degeaba a fost numit de cineva
transcenţei, ca şi cum Nietzsche şi-ar fi scris frazele “un preot decadent”.
sub ochiul Dumnezeului absent şi poate numai pentru Tot aici ar fi interesant de amintit opinia lui
El, pentru Dumnezeul cel mort. Şi depăşirea prin Emil Cioran cu privire la creştinismul lui Nietzsche
voinţa de putere se înfăptuieşte de fiecare dată în spa- exprimată în volumul Singurătate și destin: „Obiecţiile
ţiul transcendenţei pe care o neagă. Nietzsche este si- pe care Nietzsche le-a făcut creştinismului nu sunt atât
tuat în contextul golului spiritual în care se găsea de interesante în ele însele, cât în drama sufletească
Occidentul sfârșitului de secol al XIX-lea şi în mijlo- din care s-a născut. Nietzsche a fost duşman al creşti-
cul disputei dintre tabăra apologetă a învăţăturii creş- nismului din motive religioase; cine combate creşti-
tine şi cea a ateismului ştiinţific. Nietzsche căuta să nismul fără să aibă afinităţi cu el, nu merită a fi luat
în seamă.”
REVISTA NOASTRĂ nr. 47/48 43