Page 31 - 2017_revista_noastra_nr_47-48

ECOU
a evaziunii: „–De vrajă era cerul şi marea potolită; cânta. /Şi totuşi, vocea lui sonoră/Părea, pe iahtul an-
/Dar pentru mine totul era venin şi scrum/Ştiind că în corat, /Un cor solemn de preoţi tineri, /Ce-ngroapă-n
această alegorie-acum/Mi-i inima ca într-un linţoliu noaptea Sfintei Vineri/Un nou profet crucificat/Pe-o
învelită”. (Ch. Baudelaire, O călătorie în Cythera) În nouă Golgota...” (I. Minulescu, Cânta un matelot...)
spaţiul literar românesc, cel mai eficace popularizator Alte motive spaţiale preferate sunt codrul şi pădurea
al esteticii simboliste, Ion Minulescu, vede realitatea (în romantism), parcul şi grădina (în simbolism). În
prin artă, străbate imaginativ mări şi oceane, ajunge creaţia lui Mihai Eminescu, pădurea (şi varianta ei la
până în spaţii exotice: „Dă-mi mâna dar şi du-mă cu dimensiuni mai mari, codrul) este cutia de rezonanţă
tine, /Du-mă-n ţara/În care palmierii –stăpâni peste pu- a stărilor sufleteşti; asigură cadrul paradiziac pentru
stiu –/Cu braţele deschise ne vor primi-n Sahara/Iubi- cuplul de îndrăgostiţi, fiind sacralizată prin iubire:
rilor născute din goluri de sicriu!...” (I. Minulescu, „Adormind de armonia/Codrului bătut de gânduri,
Acelei care va veni) /Flori de tei deasupra noastră/Or să cadă rânduri-rân-
Romanticii consideră omul ca fiind un micro- duri”. (M. Eminescu, Dorinţa) În poezia O, rămâi, pă-
cosm, în care se oglindeşte şi se rezumă macrocosmul, durea este asociată cu vârsta de aur a copilăriei,
într-o perfectă comuniune cu natura. În crearea uni- perioadă mitică în care fiinţa umană sfidează trecerea
versului naturii romantice (ėtat d’âme –stare de spirit) timpului: „Astăzi chiar de m-aş întoarce/A-nţelege n-
se manifestă predilecţia pentru abisurile nopţii, cerul o mai pot... /Unde eşti copilărie, /Cu pădurea ta cu
cu marii aştri, oceanul, marea, lacurile, izvoarele, co- tot?” În poezia simboliştilor, parcul şi grădina sunt lo-
drul, lumea vegetală. În poezia Lacul a lui Alphonse curile în care se realizează corespondenţele dintre om
de Lamartine, natura cu elementele sale scapă trecerii şi natură, apar sinesteziile ca procedee de asociere a
inexorabile a timpului şi poate păstra în amintire cli- unor senzaţii diferite provocate de parfumul tare şi de
pele de iubire: „O lac, stânci multe, peşteri, păduri de culoarea intensă. În aceste spaţii, detaliile sunt uneori
farmec pline. /O, voi pe cari vă cruţă al anilor convoi. imprecise, contururile se pierd (evanescenţa), dând
/Măcar doar amintirea acestei nopţi senine/Să o păs- senzaţia nedefinitului, a inefabilului şi a artificialului:
traţi cu voi!” În poezia cu titlul omonim a lui Mihai „Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,
Eminescu, lacul cu alte elemente ale naturii paradi- /Şi astfel umbrele căzute pe pajişte par mantii
ziace (codri, nuferi, trestii, lună) este martorul suferin- grele/Zvârlite de dănţuitorii ce au rămas numa-n dan-
ţei eului liric îndrăgostit deoarece iubita n-a venit la tele, /În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina
întâlnire: „Dar nu vine... Singuratic/În zadar suspin şi mea”. (Dimitrie Anghel, Balul pomilor)
sufăr/Lângă lacul cel albastru/Încărcat cu flori de
nufăr”. (M. Eminescu, Lacul)
În creaţia simboliştilor, natura este prezentată
drept loc al corespondenţelor definite ca afinităţi invi-
zibile între diferitele elemente ale universului (natură
–om). Simboliştii creează pasteluri moderne, peisaje
afective, interiorizate, în care stările, sentimentele
eului liric se exteriorizează în natură. De exemplu, în
poezia lui Bacovia, ploaia e simbolul descompunerii
materiei: „Un gol istoric se întinde, /Pe-aceleaşi vre-
muri mă găsesc... /Şi simt cum de atâta ploaie/Piloţii
grei se prăbuşesc”. (G.Bacovia, Lacustră) În creaţia
aceluiaşi poet, plumbul simbolizează sentimentul apă-
sător al izolării într-o lume care şi-a pierdut echilibrul,
e pe cale să se descompună, chiar şi iubirea nu mai
poate salva pe nimeni: „Dormea întors amorul meu de
plumb/Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig/Stam
singur lângă mort... şi era frig... /Şi-i atârnau aripile de
plumb”. (G.Bacovia, Plumb)
Analizând motivele cultivate de cele două cu-
rente, multe dintre ele devenite simboluri, observăm
asemănări, dar şi deosebiri. Astfel, motivele spaţiale,
marea şi corabia, apar în ambele curente, legate fiind
de simbolul curgerii, al destinului uman, dar şi de cel
al evaziunii în locuri îndepărtate. La Mihai Eminescu,
în poemul Luceafărul, marea, corăbiile apar într-un
decor nocturn, luminat de razele astrului atras de vraja
fetei de împărat: „Privea în zare cum pe mări/Răsare
şi străluce, /Pe mişcătoarele cărări/Corăbii negre
duce”. La Ion Minulescu, Marea Marmara e un tărâm
mişcător cu valenţe sacre, iar matelotul de la bordul
iahtului pare a fi un nou profet ce se sacrifică pe Gol-
gota: „Cânta un matelot la proră... /Un singur matelot
grafica: Mihai Sima
REVISTA NOASTRĂ nr. 47/48 29