Page 36 - 2017_revista_noastra_nr_47-48

ESEU

apare ca parte a cuplului ispitit, pedeapsa jocului fiind
„osânda de a sta-n lumină” („unde ceasul fără vină/ cu
șarpele se joacă-n doi./ Tu ești om, eu sunt om./ Ce
28
grea e pentru noi/ osânda de a sta-n lumină” - Glas
în paradis). Ca simbol al transcendenței, lumina este
de necuprins, ea conturând formele și micșorând
distanțele. Cu toate acestea, în filozofia lui Blaga, lu-
mina din spatele misterului universal rămâne necunos-
cută, din cauza cenzurii transcendente, concept pe care
29
Alexandru Tănase îl vede ca pe o rețea izolatoare .
Creația și cunoașterea umană sunt singurele care pot
compensa această limitare aparentă. Intervine, totuși,
un paradox. Putem vorbi despre cunoaștere echiva-
lând-o cu iubirea? Desigur că, în unele cazuri, prelun-
girea cunoașterii este iubirea, iar femeia, ca parte a
cuplului, contribuie la interiorizarea cunoașterii și la
depășirea ei. În unele poezii, există însă o diferențiere
evidentă între cunoaștere și iubire, care accentuează
preferința lui Blaga pentru opoziții și mister: „A
cunoaște. A iubi [...] a cunoaște-nseamnă iarnă,/ a iubi
30
e primăvară” (Primăvară).
Misterul absolut, ipostaziat în lirica blagiană
prin frumusețea feminină bizară, este într-o schimbare
perpetuă. Femeia apare mereu diferit, renaște din
„rodul fiecărei dimineți” și se reinventează, fiind, de nând o „dulce limitare” în fața universului, frumusețe
fiecare dată, o prelungire a altui simbol: „Știu că iubita de necuprins datorită prelungirii ei infinite („ființa ta
31
mea [...]/ Mereu e alta, alta e, tot alta” . Ea nu are se prelungește/ până la cea din urmă stea”). Esența
nume, nici o reprezentare concretă, dar se definește reală a imaginii feminine și aparența unei apropieri de
39
printr-un prezent etern: „Făptura fără ieri, întruchipată nemărginirea ființei sunt în echilibru , atributele
32
iar și iar, / în ciclurile arzătoarei, reluatei tinereți” (În feminității apropiindu-se în final de contingent: „dorul
lumea lui Heraclit). Astfel, eternul feminin devine, în tău, părul tău, umbra ta”. Caracterul impersonal de-
raport cu celălalt, o purificare, iubirea extinzându-și vine, în unele postume, o oscilare între „amăgire și
sensul de la o relație personală, intimă, la un fenomen făptură clară” (Prezență). Iubita îi „bea cântecul” în-
40
universal, la care ia parte întregul cosmos, idee pe care drăgostitului și îl farmecă cu prezența („îmi place să
33
o susține și Ștefan Aug. Doinaș . te văd oriunde și oricum”), însă apariția ei este de ne-
În structura feminității, această mutație cores- cuprins, pentru că reprezintă doar o „răsfrângere”, o
punde, în plan simbolic, unei treceri de la foc la proiectare în „iezerul de munte”. Prezența se desprinde
cenușă. Putem vorbi și în acest caz de o transcendență, din ape, cadrul natural fiind din nou spațiul de întregire
dar diferită conceptual. Dacă focul era echivalentul a imaginii. De aceea, doar apele pot face proiecția să
unei arderi și definea o schimbare perpetuă, cu un vi- dispară: „Dacă nu eu, atuncea cel puțin/ această apă să
talism continuu, cenușa arată nestatornicia, efemerul, te frângă, / această undă să te sfarme”. Deși apare în
cele două planuri fiind opuse(cosmic și teluric). În ape, iubita nu are trăsături acvatice, ci este tot o ipos-
acest sens, conceptul potrivit ar fi cel al lui Eugen To- taziere a focului, fapt dedus din dorința îndrăgostitului
34
doran de „trans-descendență” , ca o atracție structu- de a o stinge: „această undă [...] să te stângă, să te
rală a ființei spre materia din care a fost creată. stângă”.
Observăm că, în postumele lui Blaga, în spatele Astfel, ipostazele multiple ale feminității osci-
frumuseții feminine stă, de cele mai multe ori, cenușa: lează între teluric (pământ, crengi, cenușă) și ceresc
„Frumusețea ca și zborul și iubirea/ de cenușe-și leagă (lună, lumină, foc). De la o simplă prelungire și reflec-
35
firea” (Lângă un fluture ). Frumusețea, în ciuda ca- tare a naturii care devine personaj în relația cu celălalt
racterului său inexplicabil, rămâne „prilej de-amăgire (spicele de grâu sunt ca niște fete, brațele iubitei sunt
36
statornică” (Frumsețea ), în acest context, fiind evi- crengi), femeia devine purtătoare a unor atribute care
dentă legătura dintre contingent (corpul feminin de nu aparțin sferei terestre. Ea cumulează funcțiile sim-
cenușă) și transcendent (femeia ca lumină, ca strălu- bolice ale elementelor primordiale, dar are o funcție
cire). proprie, cea transcendentă. În spatele oricărei imagini
În unele cazuri, feminitatea capătă caracter im- feminine este o prelungire infinită, cu un caracter as-
personal, „numele literei secrete a semințiilor nordice cendent sau descendent, în funcție de sensul în care
38
- Runa” . În poezia Odă către Runa , ea devine o vorbim despre transcendență: transcendență ca orien-
37
frumusețe prototipică, nemărginită („Nimic din ale tare spre un dincolo al Marelui Anonim, sau
tale nu te mărginește”). Imaginea se conturează prin transcendență ca atracție telurică spre misterele morții.
raportare la întregul univers, frumusețea iubitei rămâ-
34 REVISTA NOASTRĂ nr. 47/48