Page 32 - 2017_revista_noastra_nr_47-48

ESEU

În ceea ce priveşte simbolurile temporale, ro-
manticii preferă noaptea, perioadă propice visului, fan-
teziei creatoare, cadru securizant, plin de tenebre. La
Novalis, noaptea aduce somnul şi visul şi, odată cu
aceste stări, chipul transfigurat al iubitei moarte prea
devreme: „Tu, vrajă a nopţii, Somn al cerului, /Te-ai
răspândit asupra mea. /Locul pe care stam s-a ridicat
uşor; /În cerul nopţii, /Şi în lumina lui, dragostea mea.”
(Novalis, Imn către noapte 3) Noaptea eminesciană
facilitează visul în care iubita se întrupează din „umbra
vremilor”: „Puterea nopţii blând însenina-vei/Cu ochii
mari şi purtători de pace? /Răsai din umbra vremilor
încoace, /Ca să te văd venind – ca-n vis, aşa vii!”. (M.
Eminescu, Sonet) La simbolişti, deşi apare şi noaptea,
simbolul temporal predilect este amurgul, interval de
tranziţie de la lumină la întuneric care favorizează es-
tomparea conturului precis, facilitând evanescenţa şi
spleenul. Amurgul din creaţia lui Bacovia aduce exa-
cerbarea simţurilor eului liric (Amurg violet), cârduri
de ciori (Amurg, Oh, amurguri...), sugestia bolii şi a
morţii, prin nuanţa roşiatică a ultimelor raze de soare
ce inundă văzduhul: „Cu lacrimi mari de sânge/Curg
frunze de pe ramuri, –/Şi-nsângerat, amurgul/Pă-
trunde-ncet prin geamuri”. (G.Bacovia, Amurg)
Diferenţa dintre cele două curente este dată şi
de selectarea simbolurilor vegetale. La romantici, apar
florile de tei, trestia, salcâmul, floarea albastră, nufă-
rul: „Lacul codrilor albastru/Nuferi galbeni îl încarcă;
/Tresărind în cercuri albe/El cutremură o barcă”. (M.
Eminescu, Lacul); „Acolo-n ochi de pădure, /Lângă
grafica: Andrei Anghel

balta cea senină/Şi sub trestia cea lină/Vom şedea în
foi de mure”. (M. Eminescu, Floare albastră); „Sara
pe deal buciumul sună cu jale, /Turmele-l urc, stele le
scapără-n cale, /Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
/Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine”. (M.Emi-
nescu, Sara pe deal) Dintre florile simboliştilor, crini,
trandafiri, crizanteme, iasomie, liliac, narcise, nuferi,
panseluţe, violete, se detaşează prin reluarea lor insis-
tentă, crinii şi rozele: „Sfioase-s bolţile spre sară, şi
mai sfioasă-i iasomia; /Pe faţa ei neprihănită se-ngână-
n veci melancolia/Seninului de zare stânsă, şi-n tran-
dafiri cu foi de ceară/Trăiesc mâhnirile şi plânge
norocul zilelor de vară”. (Dimitrie Anghel, În gră-
dină); „În crini e beţia cea rară: /Sunt albi, delicaţi,
subţiratici. –/Potirele lor au fanatici –/Argint din a soa-
relui pară”. (Alexandru Macedonski, Rondelul crini-
lor); „Mai sunt încă roze – mai sunt, /Şi tot parfumate
şi ele/Aşa cum au fost şi acele/Când ceru-l credeam
pe pământ”. (Al. Macedonski, Rondelul rozelor de au-
gust)
Imaginaţia debordantă a romanticilor creează
spaţii estetizante, ca efect al reveriei. Apar astfel pei-
saje fantastice, paradiziace, de o frumuseţe ireală, dând
o notă poematică textului: „Şiruri de cireşi scutură grei
omătul trandafiriu a înflorirei lor bogate, pe care vân-
tul îl grămădeşte în troiene; flori cântau în aer cu
frunze îngreuiete de gândaci ca pietre scumpe şi mur-
murul lor împlea lumea de un cutremur voluptos. Gre-
ieri răguşiţi cântau ca orologii aruncate în iarbă, iar
painjeni de smarald au ţesut de pe-o insulă până la
malul opus un pod de pânză diamantică, ce stecleşte
30 grafica: Ștefania Scăunaș REVISTA NOASTRĂ nr. 47/48