Page 35 - 2017_revista_noastra_nr_47-48

ECOU

În unele cazuri, chipul feminin este conturat între iubire și moarte („Iubire-aș vrea, pierzare, jar,
17
printr-o tensiune a limbajului, tensiune cu sensul pe /cum voi simți odată moartea” - Încă o dată), meta-
care îl atribuie Paul Ricoeur acestui termen, adică: un foră întâlnită și în majoritatea poeziilor lui Baudelaire
contrast între un este și un nu este. De cele mai multe ca o chemare a rugului („Iubitul, când își strânge fru-
ori, metaforele feminității exprimă în postume o serie moasa-n brațe, pare/ Un om intrat în moarte, mormân-
de paradoxuri. Iubita este și nu este lumină, este și nu tul mângâind” - Imn frumuseții).
18
este întuneric, metaforele fiind formate tocmai din Chipul feminin se metamorfozează, are valențe
aceste oscilații de sens care „sporesc polisemia, deve- multiple, în funcție de felul în care este privit de celă-
10
nind metafore moarte” pentru că păstrează în ele doar lalt: „în chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul/ oricărei
sensul din spatele a ceea ce este descris. Descrisă prin făpturi pământene” . Iubita văzută ca o flacără accen-
19
aceste metafore, iubirea nu se declanșează având la tuează ideea de timp ciclic și de negare a statorniciei.
bază o dorință sexuală, ci scopul ei este integrarea Flacăra este instabilă și se transformă în iubire doar
într-un tot universal, în care chipul femeii este o re- dacă arderea ei este continuă. Dacă lipsa de mișcare
flectare a trecerii spre un dincolo necunoscut. Nostal- se explică prin statornicie, prin schimbări lente, „tot
20
gia echilibrului primordial face ca drumurile să fie ce se schimbă repede se explică prin foc” . Datorită
„poteci de dor” și pietrele să nu se mai transforme în vivacității și universalității ei, flacăra este descrisă în
trepte: „pân’ la tine nici o piatră/ nu mai vrea să-mi fie Psihanaliza focului ca având caracter universal, ultra-
11
treaptă” (Cântec în noapte). Dorul capată un caracter viu și intim, având o existență duală: ea face parte atât
metafizic și, de aceea, legătura celor doi îndrăgostiți e din inimile noastre, cât și dintr-un mediu superior,
21
desăvârșită prin drumul lor spre o veșnicie care, din fiind desprinsă din profunzimile substanței și având
cauza distanței inevitabile, rămâne împietrită: „Dum- ca existență ultimă iubirea. Părul iubitei devine foc și
nezeul pietrelor [...] Rogu-mă, mă rog întruna [...] pân simbolizează întreaga lume: „M-am oprit lângă tine,
la tine să ajung”. /descoperind că părul tău e o flacără/ pe care vântul n-
Descrisă filozofic în Eonul dogmatic, apleca- o stinge” (M-am oprit lângă tine). Totul în jur arde,
22
rea către mister pe care Blaga i-o atribuie omului apare vântul e mistuitor („arderea vântului”) și lumina lunii
și în poezie prin conturarea chipului feminin. Întâlni- e descrisă ca o seceră luminoasă („Secerea lunii e
rea cu iubita misterioasă se petrece într-un spațiu im- numai lumină”). În acest context, cadrul devine mor-
aterial, ale cărui proprietăți pot modifica generarea tuar („cum ar putea să ne taie/ pe la genunchi, să ne
sentimentelor. De cele mai multe ori, aceste spații au culce pe spate”) și femeia își accentuează trăsăturile
caracter mitic, asemenea unor falii între lumi: pomul vegetale, prelungirea ei fiind însăși natura din jur
cunoașterii (Glas în paradis), pământul ca întreg (Fo- („Spicele-n lanuri de dor se-nfioară de moarte[...] O
curi de primăvară), drumul norilor (Lucruri suntem). vorbă-și trec spicele - fete-n văpaie” - Cântecul spice-
În majoritatea postumelor, iubita se desprinde de me- lor ).
23
diul căruia aparține, fiind o existență vegetală cu brațe Noaptea, când căutarea fiorului divin stag-
și crengi (Cântecul focului), în noapte devenind nează atât în exterior, cât și în sine, „în momente de
lumină (Thàlatta! Thàlatta), în aer fiind fum (Catre- întunecare și gol” , chipul feminin devine strălucitor,
24
nele fetei frumoase), în foc devenind flacără (Cântecul trece dincolo de flăcăra mistuitoare și se transformă
focului), iar în apă devenind asemenea mării (Dorul). într-o frumusețe de necuprins: „Și dincolo, în noapte,
Distanța dintre îndrăgostiți este asemenea celei din s-ar putea/ ca ochii mei să nu mai moară/ de când păs-
spatele misterului universal și este mediată de lumina trează-n ei frumsețea ta” 25 (Sfârșit de an). Această
solară, pentru că marginile ei sunt descriptibile prin frumusețe e echivalentă, în unele poezii, cu simbolul
raportarea la soare: „Cum voi învinge timpul pus- / luminii sau cu simbolul lunii, ipostaze care întregesc
vai, ca un scut de aur între noi- / tu răsărit și eu viziunea asupra femeii. Luna devine feminină, simbo-
apus?” (În jocul vârstelor). Din „simbol al luminii, lizează transformarea, dar și moartea pentru că este
12
13
al căldurii și al vieții” , soarele devine punctul uni- percepută ca „reflectare a luminii solare” . Deși
26
versal de referință pentru cei doi îndrăgostiți, simbol suplinește în mod evident prezența iubitei, luna își păs-
al fiorului divin, deoarece el este în „centrul centru- trează misterul definitoriu. Ea este văzută ca o fată,
lui” , asemenea Divinității. Îndrăgostitul vrea să-și dar nu i se cunosc originile („prea târziu născută-n
14
ducă iubita cât mai aproape de idealurile lui („Pe deal, lume”), locul ei fiind nedefinit: „luna/ loc găsește doar
într-o podgorie stropită vânăt,/ te-aș duce uneori să ne în inimi și pe-alocuri/ pe morminte”. În acest context,
15
lovim de soare” - Andante), aceste năzuințe revelând luna, ca ipostază a femeii, este caracterizată de o cău-
dorința de ascensiune, dublată de simboluri ale tras- tare a nudității edenice, a unei condiții ideale pure:
cendentului: dealul (care prin înălțimea lui este mai „Uneori pe munte se dezbracă goală/ și cămașa și-o
27
aproape de cer decât omul) și soarele. azvârle mie-n tindă (Enigma lunii).
De cele mai multe ori, inconsistența chipului Ca principiu al alterității, datorită deschiderii
feminin se conturează pe baza opoziției nocturn-diurn spre celălalt, erosul creează această legătură între rea-
(solar-lunar), în jurul căreia feminitatea capătă o stră- litatea exterioară și realitatea originară a universului.
lucire luminoasă sau devine mistuitoare, ca o flacără, Căutarea unei unități se definitivează prin prelungirea
ipostază întâlnită în Cântecul focului: „Ia seama să nu dorinței de întoarcere la echilibrul primordial: „Deasu-
te aprinzi/ cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădu- pra-i încă veac ceresc”, în unele postume, prezența iu-
16
rii” .Această asociere a femeii cu focul sau cu arderea bitei fiind asemenea unei chemări la viață a energiilor
interioară a celuilalt atrage după sine o legătură strânsă latente din natură: „Vino să ședem subt pom”. Femeia
REVISTA NOASTRĂ nr. 47/48 33