Page 35 - 2017_revista_noastra_nr_47-48
P. 35

ECOU

               În unele cazuri, chipul feminin este conturat între iubire și moarte („Iubire-aș vrea, pierzare, jar,
                                                                                           17
        printr-o tensiune a limbajului, tensiune cu sensul pe /cum voi simți odată moartea” - Încă o dată), meta-
        care îl atribuie Paul Ricoeur acestui termen, adică: un foră întâlnită și în majoritatea poeziilor lui Baudelaire
        contrast între un este și un nu este. De cele mai multe ca o chemare a rugului („Iubitul, când își strânge fru-
        ori, metaforele feminității exprimă în postume o serie moasa-n brațe, pare/ Un om intrat în moarte, mormân-
        de paradoxuri. Iubita este și nu este lumină, este și nu tul mângâind” - Imn frumuseții).
                                                                           18
        este întuneric, metaforele fiind formate tocmai din          Chipul feminin se metamorfozează, are valențe
        aceste oscilații de sens care „sporesc polisemia, deve-  multiple, în funcție de felul în care este privit de celă-
                             10
        nind metafore moarte” pentru că păstrează în ele doar  lalt: „în chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul/ oricărei
        sensul din spatele a ceea ce este descris. Descrisă prin făpturi pământene” . Iubita văzută ca o flacără accen-
                                                                                19
        aceste metafore, iubirea nu se declanșează având la tuează ideea de timp ciclic și de negare a statorniciei.
        bază o dorință sexuală, ci scopul ei este integrarea Flacăra este instabilă și se transformă în iubire doar
        într-un tot universal, în care chipul femeii este o re-  dacă arderea ei este continuă. Dacă lipsa de mișcare
        flectare a trecerii spre un dincolo necunoscut. Nostal-  se explică prin statornicie, prin schimbări lente, „tot
                                                                                                      20
        gia echilibrului primordial face ca drumurile să fie  ce se schimbă repede se explică prin foc” . Datorită
        „poteci de dor” și pietrele să nu se mai transforme în  vivacității și universalității ei, flacăra este descrisă în
        trepte: „pân’ la tine nici o piatră/ nu mai vrea să-mi fie  Psihanaliza focului ca având caracter universal, ultra-
                11
        treaptă” (Cântec în noapte). Dorul capată un caracter viu și intim, având o existență duală: ea face parte atât
        metafizic și, de aceea, legătura celor doi îndrăgostiți e din inimile noastre, cât și dintr-un mediu superior,
                                                                                                       21
        desăvârșită prin drumul lor spre o veșnicie care, din fiind desprinsă din profunzimile substanței și având
        cauza distanței inevitabile, rămâne împietrită: „Dum-  ca existență ultimă iubirea. Părul iubitei devine foc și
        nezeul pietrelor [...] Rogu-mă, mă rog întruna [...] pân  simbolizează întreaga lume: „M-am oprit lângă tine,
        la tine să ajung”.                                    /descoperind că părul tău e o flacără/ pe care vântul n-
               Descrisă filozofic în Eonul dogmatic, apleca- o stinge” (M-am oprit lângă tine). Totul în jur arde,
                                                                      22
        rea către mister pe care Blaga i-o atribuie omului apare vântul e mistuitor („arderea vântului”) și lumina lunii
        și în poezie prin conturarea chipului feminin. Întâlni-  e descrisă ca o seceră luminoasă („Secerea lunii e
        rea cu iubita misterioasă se petrece într-un spațiu im-  numai lumină”). În acest context, cadrul devine mor-
        aterial, ale cărui proprietăți pot modifica generarea tuar („cum ar putea să ne taie/ pe la genunchi, să ne
        sentimentelor. De cele mai multe ori, aceste spații au culce pe spate”) și femeia își accentuează trăsăturile
        caracter mitic, asemenea unor falii între lumi: pomul vegetale,  prelungirea  ei  fiind  însăși  natura  din  jur
        cunoașterii (Glas în paradis), pământul ca întreg (Fo-  („Spicele-n lanuri de dor se-nfioară de moarte[...] O
        curi de primăvară), drumul norilor (Lucruri suntem).  vorbă-și trec spicele - fete-n văpaie” - Cântecul spice-
        În majoritatea postumelor, iubita se desprinde de me-  lor ).
                                                                 23
        diul căruia aparține, fiind o existență vegetală cu brațe    Noaptea,  când  căutarea  fiorului  divin  stag-
        și  crengi  (Cântecul  focului),  în  noapte  devenind  nează atât în exterior, cât și în sine, „în momente de
        lumină (Thàlatta! Thàlatta), în aer fiind fum (Catre-  întunecare și gol” , chipul feminin devine strălucitor,
                                                                               24
        nele fetei frumoase), în foc devenind flacără (Cântecul trece dincolo de flăcăra mistuitoare și se transformă
        focului), iar în apă devenind asemenea mării (Dorul).  într-o frumusețe de necuprins: „Și dincolo, în noapte,
        Distanța dintre îndrăgostiți este asemenea celei din  s-ar putea/ ca ochii mei să nu mai moară/ de când păs-
        spatele misterului universal și este mediată de lumina  trează-n ei frumsețea ta” 25  (Sfârșit de an). Această
        solară, pentru că marginile ei sunt descriptibile prin  frumusețe e echivalentă, în unele poezii, cu simbolul
        raportarea la soare: „Cum voi  învinge timpul pus- /  luminii sau cu simbolul lunii, ipostaze care întregesc
        vai,  ca  un  scut  de  aur  între  noi-  /  tu  răsărit  și  eu  viziunea asupra femeii. Luna devine feminină, simbo-
        apus?” (În jocul vârstelor).  Din „simbol al luminii, lizează transformarea, dar și moartea pentru că este
               12
                              13
        al căldurii și al vieții” , soarele devine punctul uni-  percepută  ca  „reflectare  a  luminii  solare” .  Deși
                                                                                                         26
        versal de referință pentru cei doi îndrăgostiți, simbol suplinește în mod evident prezența iubitei, luna își păs-
        al fiorului divin, deoarece el este în „centrul centru- trează misterul definitoriu. Ea este văzută ca o fată,
        lui” , asemenea Divinității.  Îndrăgostitul vrea să-și  dar nu i se cunosc originile („prea târziu născută-n
            14
        ducă iubita cât mai aproape de idealurile lui („Pe deal,  lume”), locul ei fiind nedefinit: „luna/ loc găsește doar
        într-o podgorie stropită vânăt,/ te-aș duce uneori să ne în inimi și pe-alocuri/ pe morminte”. În acest context,
                       15
        lovim de soare” - Andante), aceste năzuințe revelând  luna, ca ipostază a femeii, este caracterizată de o cău-
        dorința de ascensiune, dublată de simboluri ale tras-  tare a nudității edenice, a unei condiții ideale pure:
        cendentului: dealul (care prin înălțimea lui este mai  „Uneori pe munte se dezbracă goală/ și cămașa și-o
                                                                                27
        aproape de cer decât omul) și soarele.                azvârle mie-n tindă (Enigma lunii).
               De cele mai multe ori, inconsistența chipului         Ca principiu al alterității, datorită deschiderii
        feminin se conturează pe baza opoziției nocturn-diurn  spre celălalt, erosul creează această legătură între rea-
        (solar-lunar), în jurul căreia feminitatea capătă o stră-  litatea exterioară și realitatea originară a universului.
        lucire luminoasă sau devine mistuitoare, ca o flacără,  Căutarea unei unități se definitivează prin prelungirea
        ipostază întâlnită în Cântecul focului: „Ia seama să nu  dorinței de întoarcere la echilibrul primordial: „Deasu-
        te aprinzi/ cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădu-     pra-i încă veac ceresc”, în unele postume, prezența iu-
           16
        rii” .Această asociere a femeii cu focul sau cu arderea  bitei fiind asemenea unei chemări la viață a energiilor
        interioară a celuilalt atrage după sine o legătură strânsă latente din natură: „Vino să ședem subt pom”. Femeia
            REVISTA NOASTRĂ nr. 47/48                                                                       33
   30   31   32   33   34   35   36   37   38   39   40