Page 37 - 2014_revista_noastra_nr_41-42

După cum afirmă Gaston Bachelard în lucrarea
sa “Apa și visele”, Leonard Lessius, teolog din a doua ESEU
jumătate a secolului al XVI-lea, afirma în “Arta de a
trăi mult” că melancolicii visează înmormântări, mor-
minte, spectre, gropi și alte lucruri triste.
Poate nu doar sentimentul melancoliei atrage
după sine meditația asupra morții, ci tocmai lipsa unei
încrederi ferme în existența post-mortem, care face ca
prețuirea pentru artă, viață și creație să fie deplină. De
exemplu slavii antici, care erau păgâni, vedeau lumea fotografie: Alexandra Diaconu
ca pe un copac uriaș, crengile reprezentând Paradisul,
iar rădăcinile lumea morților. Pentru ei, lumea celor
morți nu era un tărâm respingător, ci era pitoresc și ar-
monios, după cum reiese din basmele slavone, ceea ce
arată că frica de moarte a omului este relativă și nu ge-
nerală.
Pornind de la ideea că, spre deosebire de viața
de pe pământ, moartea este veșnică, putem afirma că
numeroși scriitori au abordat motivul morții ca pe un
punct de referință în descrierea sensului vieții.
În perioada modernă, mentalizarea morții ca
distrugere completă face ca Meursault, personajul
principal al operei “Străinul” scrisă de Albert Camus,
să se raporteze la existență din perspectiva celui apa-
rent nepăsător, dovada fiind atitudinea lui din momen-
tul în care află de moartea mamei sale: “Astăzi a
murit mama. Sau poate ieri, nu știu. Am primit o “Mitul lui Sisif ” fiind expresia asumării unui destin
telegramă de la azil”. Detașarea de momentul în sine în care revolta asupra forțelor superioare este dusă
se datorează imposibilității sale de a percepe viața ca până la final.
pe o continuitate, fără o perspectivă clară spre infinitul Viața capătă însă un sens tocmai în această ab-
ei: “Dar el mi-a tăiat vorba întrebându-mă dacă eu surditate care ascunde fericirea, moartea fiind în final
cred în Dumnezeu. Am răspuns că nu. S-a așezat “prinsă în lanțuri” de puterea interioară a ființei, care
indignat. Mi-a spus că e imposibil, că toți oamenii nu renunță la propria viață.
cred în Dumnezeu, chiar și cei care-și întorc fața de Asemenea lui Sisif, Meursault pare desprins de
la El. Avea convingerea lui și dacă ar ajunge vreo- lume, ca și cum nimic nu i-ar putea tulbura liniștea și
dată să se îndoiască de asta viața lui nu ar mai avea echilibrul interior. Îndiguirile raționale impuse de Al-
un sens: Dumneata vrei ca viața mea să nu mai bert Camus în această operă ilustrează viața ca fiind
aibă sens?”. Apare astfel întrebarea care stă la baza un absurd infinit în care destăinuirile unui om sincer,
încercării de supraviețuire: sensul vieții este dat de ra- ce refuză să se supună convențiilor sociale, sunt privite
portarea la o entitate supremă a vieții noastre sau re- ca o revoltă în fața frumuseții și a autenticității vieții.
zidă în personalitatea fiecăruia? În numele propriului său adevăr, Meursault refuză ca-
tegoric abstractul, în care putem include religia, sen-
“Noi am vrea să murim fără să existe moarte.” timentele și timpul. Mentalizând moartea ca o
Emil Cioran distrugere completă, el nu se raportează la abstract ca
la un punct definitoriu și nici nu caută o entitate su-
Dacă ar fi să alegem ca punct de plecare premă în fața căreia să recunoască că nu este invinci-
afirmația lui Emil Cioran: “Viața noastră nu are ni- bil, ci doar o simplă ființă umană, răspunsul lui dat
ciun sens. Fiecare dintre noi îi dă însă unul”, putem preotului care îl vizitează înaintea morții dovedind
conchide că, ipotetic vorbind, existența noastră este acest lucru: “Atunci și-a ridicat brusc capul și m-a
inutilă. privit drept în față: “De ce, mi-a spus el, refuzi să
Însăși ideea de existență repetativă face ca Al- mă primești?” Am răspuns că nu cred în Dumne-
bert Camus să rezume viața la o metaforă a absurdului, zeu. A voit să știe dacă sunt sigur de asta și i-am

REVISTA NOASTRĂ nr. 41/42 33