Page 25 - 2014_revista_noastra_nr_41-42

ESEU

mie însumi. Fac parte din specia lupilor singuratici
care nu pot trăi liniştiţi departe de haită”, sunt cuvin-
tele lui Octavian Paler în lucrarea sa, “Deşertul pentru
totdeauna”. Astfel, el introduce problema alterităţii şi
dependenţa de identitate. Şi cum totul este pus sub
sfera incertitudinii caracteristice fiinţei umane, el, ca
şi mulţi alţii, blamează destinul pentru solitudinea sa.
Astfel ajungem la concluzia că propria identitate nu
mai este de ajuns şi că avem nevoie de un alt “eu” pen-
tru a ne ajuta la fiecare pas. În primă instanţă, avem
impresia că masca este colacul nostru de salvare în
marea tumultuoasă a grijilor. La început o purtăm cu
mândrie pentru că este propria noastra creaţie, finisată
după ani şi ani de exerciţiu. Apoi ne obişnuim cu ea, o
luăm cu noi din pur automatism. În cele din urmă, în
timp ce reminiscenţa a ceea ce am fost odată ne bân-
tuie, noi încercăm cu disperare să evadăm din închi-
soarea măştii, fără niciun rezultat însă.
Oare toată acestă strădanie pe care o depunem
zi de zi este absolut necesară sau este mai mult în nu-
mele orgoliului nostru? La sfârşitul fiecărei scene din
viaţa noastră, când se coboară cortina, ne umple un
grafica: Adriana Puțaru
sentiment de satisfacţie, care contribuie la propria
lalţi să ne vadă cu adevărat pe noi! Din contră, ele pro- mândrie. Desigur că dorim ca munca noastră să fie re-
fită de trecerea timpului, devin din ce în ce mai dure, cunoscută, să fim asemenea marilor actori, adoraţi de
ne agăţăm de ele cu toate puterile, de frică să nu cădem către toţi. De fiecare dată când ne întrebăm dacă pentru
în groapa fără fund a disperării, ajungând, în cele din tot acest spectacol merită să renunţăm la propria iden-
urmă, ca masca să reprezinte mai mult decât un alter titate, ajungem la aceeaşi concluzie: că la final ne aş-
ego. Ea devine o parte a identităţii noastre şi când vom teaptă acel lucru grandios pentru care facem atâtea
încerca să o dăm jos nu vom mai putea. “Trăim sub o sacrificii şi pentru care ducem atâtea bătălii lăuntrice.
crustă de sticlă datorită căreia nu auzim ceea ce tre- Visăm că atunci ne vom înclina în faţa spectatorilor
buie să auzim… Lumea e plină de măşti de sticlă. Te extaziaţi care ne vor oferi ceea ce am aşteptat o viaţă
uiţi şi nu le vezi. Nu… Aceste măşti nu se văd. Dar întreagă. Aplauze.
opriţi-vă şi ţipaţi, cereţi ajutor, ameninţaţi. Imediat
veţi observa măştile de sticlă. Figurile
rămân impasibile, fiecare îşi vede de viaţa
sa, sub clopotul său de sticlă… Vroiam să
strig. Nu vă continuaţi gesturile ca şi cum
nimic nu s-ar întâmpla. Smulgeţi-vă măş-
tile de sticlă!”, afirma Octavian Paler. Ast-
fel, el ne avertizează cu privire la viclenia
“măştilor de sticlă” pe care nu le putem
vedea, dar care ştim că există.
“Dar nu sunt sigur nici că mă cu-
nosc, măcar eu, îndeajuns. De ce mă ob-
sedează oare deşerturile? Doar fiindcă
singurătatea a făcut mereu parte din des-
tinul meu? Nu cred că explicaţia e pe de-a
întregul valabilă, de vreme ce – m-am con-
vins de atâtea ori – nu-mi sunt suficient
grafica: Ana Bianca Istrătescu
REVISTA NOASTRĂ nr. 41/42 21