Page 21 - 2014_revista_noastra_nr_41-42

şi chiar dacă femeia nu îl înţelege corect, în intimitatea ESEU
adevărului fiinţei lui, el are nevoie de ochii ei defor-
matori pentru că în eu există mereu implicit şi celă- nu? Vezi, vezi că ne înţelegem? Din familia cupulife-
lalt. rilor, cu trunchiul înalt. Castan maro. Ce câmpie vastă
*** în faţa noastră (verde, nu?, pentru dumneata şi pentru
Confortul lui Moscarda e dat uitării când per- mine, verde: să spunem aşa, nu ne-nţelegem de mi-
sonajul conştientizează cum a trăit până a descoperit nune?). Şi acolo, pe pajişti, priveşte, ce flacără de
că are nasul strâmb. Total neştiutor că ceilalţi l-ar putea maci roşii în plin soare! A, cum? Hăinuţe roşii de
înţelege greşit, bărbatul a trăit comod, făcând câte o copii? Aşa-i, ce orb sunt! Hăinuţe de lână roşie, ai
facultate ici, una colo, deschizându-şi perspective va- dreptate. 5
riate, renunţând la tot şi la nimic, preluând banii ce îi
reveneau ca şef de bancă fără să bănuiască meschină- Cititorul răspunde fără voia lui. Pirandello răs-
riile din spatele lor, lăsându-l pe Marco di Dio să tră- punde ca şi cum ne-ar cunoaşte. Chiar noi acţionăm
iască aşa, de pe o zi pe alta, în căsuţa de pe proprietatea involuntar în poveste nu prin adevărata noastră perso-
sa. Viaţa din jur era doar un prilej de a se mira, Mos- nalitate, ci prin construcţia pe care şi-a format-o auto-
carda trăieşte cu orgoliul că înţelege, că vede, dar nu rul în avans, chiar înainte ca noi să atingem cartea lui,
poate acţiona până la capăt dintr-o oarecare indiferenţă construcţie inevitabilă în relaţiile dintre oameni, dar
şi teamă de scandal. Lăsându-se populat de toţi, el de- acum inevitabilă şi pentru finalitatea poveştii. Fără ca
vine nimeni şi toată visarea lui, care, într-un fel sau noi să-l contrazicem pe Moscarda, el ar vorbi în gol şi
altul, l-a pregătit pentru marea introspecţie ce i-a ho- lipsa unei dezbateri cu noi nu i-ar întări suficient con-
tărât destinul, s-a dovedit autodistructivă. Moscarda a vingerile, fără convingeri nu ar mai acţiona şi aşa ro-
simţit că devine NICI UNUL şi toată povestea lui Pi- manul s-ar sfârşi, într-o stupefacţie absolută.
randello surprinde tocmai efortul lui de a deveni
UNUL.
Moscarda nu vorbeşte numai cu el, nu se ana-
lizează posesiv, fără să asculte ce au şi ceilalţi de zis.
Partenerii lui de dialog sunt variaţi şi, totuşi, începe să
îi aleagă cu mare grijă. Deasupra lui planează oricum
o altă construcţie… acum a devenit nebun şi de fie-
care dată când întâlneşte un personaj confuz, Mos-
carda ar vrea să-l lumineze. Vrea să se destăinuie
socrului, judecătorului, episcopului prea cucernic şi,
totuşi, tace, tace, destăinuindu-se Annei Rosa şi…
nouă. Cititorul are parte de momente special delimitate
de restul textului. Moscarda îşi compară soţia sa cu
soţia cititorului, dar confruntarea merge mai departe.
El îşi pune întrebarea ce înseamnă singurătate pentru
noi şi ce înseamnă pentru el. Într-un joc pe muchie de
cuţit, Pirandello ne atrage în poveste. Chiar noi suntem
una din oglinzile lui Moscarda, de aceea el simte
mereu nevoia de a se justifica şi chiar de a ne contra-
zice. Uneori mimează înţelegerea şi tocmai atunci se
dovedeşte cel mai ironic.

Da. Asta e o şosea. Vă e teamă, într-adevăr, că
aş putea spune că nu e? Şosea ca orice şosea. O şosea
pietruită. Şi atenţie la denivelări. Şi acelea sunt feli-
nare. Hai înainte, fără frică.
A, munţii albaştri, de departe! Spun albaştri;
şi dumneata spui albaştri, nu-i aşa? De acord. Şi
acesta mai apropiat, cu pădurea de castani: castani, fotografie: Andreea Bratie

REVISTA NOASTRĂ nr. 41/42 17