Page 18 - 2014_revista_noastra_nr_41-42
P. 18

ESEU                                         Cristina Stancu

             Eu pentru mine şi eu pentru celălalt
           R


                     deformările imaginii de sine în cartea Unul, nici unul şi o sută de mii




          V-aţi trezit vreodată dimineaţa                     realizează că ce a fost până acum el pentru sine nu a
           cu senzaţia acută că ziua care                     fost egal cu ce a fost el pentru ceilalţi. Omul cu nasul
                                                              drept care se credea tot timpul acesta era de fapt omul
           urmează e perfect previzibilă?                     cu nasul atârnând spre dreapta. Merge pe stradă, în-

             Dacă da, atunci sigur puteţi                     treabă un prieten ce părere are de nasul său şi, în ciuda
                                                              rezistenţei  interlocutorului,  el  insistă,  mai  mult,  îl
            reface mental acele aşteptări                     anunţă că are o cută pe bărbie care o scindează în două

              precise, acele imagini ale                      părţi asimetrice. La început indiferent, acum prietenul
                                                              e  de-a  dreptul  scandalizat,  mai  mult  alarmat  şi  la
           voastre conturate în cap când                      rându-i pleacă să întrebe un prieten, care din detaşare

                  încă mai eraţi în pat.                      dă în boala propriei imagini şi aşa, Moscarda naşte
                                                              pentru scurt timp un cerc vicios al reevaluărilor. Dacă
                                                              pentru alţii angoasa se stinge de la sine, pentru Mos-
               Vă vedeaţi ridicându-vă, bând ceai sau cafea carda ea de abia începe, pe parcursul cărţii atingând
        (după caz), îmbrăcându-vă, pieptănându-vă, hrănind cote alarmante, intensităţi de tragedie greacă şi, în
        câinele, luându-vă mantoul de iarnă şi plecând, nu în- final, contururi cvasi-religioase.
        ainte de a închide uşa şi de a vă întreba de o sută de       Uitându-se în oglindă, Moscarda îşi dă seama
        ori până la parter dacă într-adevăr aţi închis-o sau a că tocmai când are şansa să se privească, viaţa din cor-
        fost doar o iluzie. Întocmai acea iluzie prilejuită de un pul lui se ascunde, ochii devin fără expresie, terorizaţi
        gest automat de zi cu zi care, în ciuda unei accident de imperativul pozei. Vrând să facă o impresie bună,
        survenit o dată, în prezent, totuşi prin forţa inerţiei, se el trăieşte pentru imagine, suspendându-şi existenţa
        încăpăţânează să anihileze orice erori particulare. În pentru câteva momente. În oglindă, conştient că se
        timp ce toate aceste gânduri vă trec prin minte, încă percepe direct, Moscarda moare, dar în vitrină, întor-
        staţi în pat, reveniţi din reverie şi faceţi întocmai cum când accidental privirea, el nu se recunoaşte, e un
        aţi văzut în scenariul de mai sus: vă ridicaţi, beţi ceaiul străin care vorbeşte, care dezbate probleme de mai
        sau cafeaua (în funcţie de toane şi gusturi), vă îmbră- mică sau mare importanţă, când întoarce capul însă,
        caţi, vă pieptănaţi etc. etc.                         chiar când se îndepărtează de imaginea lui, se produce
               Până aici, nimic ieşit din comun. Da, da, ştiu, un declic, străinul din vitrină era chiar el. Ce se întâm-
        se întâmplă poate ca imaginea să preceadă acţiunea, plă? În el aşadar sunt doi, un străin şi o fiinţă de care
        nimic mai comun, dar nu e interesant că tocmai în se simte intim legată, pe care o numeşte eu şi care nu
        acele momente de trândăvie visătoare apucaţi să vă ve- tot timpul iese la suprafaţă aşa cum s-ar aştepta ceilalţi.
        deţi trăind? Când mai avem oare acest prilej?         Necazul cel mai mare pentru Moscarda este că mai
                              ***                             există o oglindă, o galerie de oglinzi mişcătoare...
               Luigi Pirandello construieşte prin personajul ochii sfredelitori ai celorlalţi. De la UNUL, de la rea-
        său, Vitangelo Moscarda, un labirint al sinelui, din  litatea sinelui pentru sine, el devine O SUTĂ DE MII,
        care nu există altă scăpare decât izolarea. Povestea e tot atâtea chipuri deformate, tot atâtea imagini după
        pe cât de simplă, pe atât de bizară şi în acelaşi timp care oamenii din jur îşi formează impresii. Mergând
        banală: un bărbat oarecare, trăind într-o localitate oa- în adâncimea problemei, Moscarda descoperă un lucru
        recare din Italia, se uită în oglindă într-o zi şi soţia, ci-  năucitor, preocupat tot timpul să nu se certe, să nu se
        ripind  veselă  ca  în  fiecare  zi,  scapă  câteva  vorbe  impună, ducând o viaţă fără prea mari greutăţi (pur şi
        întâmplătoare, îi spune că are nasul strâmb şi, mai   simplu preluând banca tatălui său şi lăsând doi prieteni
        mult, că acesta atârnă spre dreapta. Acum se declan-  cointeresaţi să conducă afacerea), el nu şi-a format
        şează psihoza protagonistului, căci acum Moscarda     personalitatea, nu a construit un eu autentic, un eu iz-
          14                                                     REVISTA NOASTRĂ nr. 41/42
   13   14   15   16   17   18   19   20   21   22   23