Page 87 - 2017_revista_noastra_nr_47-48

joară, mă aflu sub suprema dominație a zeului Pan. PROIECTE CNU
Când în fața mea se instalează o siluetă neagră care
este omogenă cu ceața densă ce anihilează și cel mai ială pe marginile aleii. Despuiați, cu crengile desfrun-
mic zgomot. Stă neclintită. Amuțesc. Stop. Închid zite, își înlănțuie ramurile în îmbrățișări bizare clădind
ochii pentru câteva secunde, îmi echilibrez bătăile ini- deasupra capului meu o arcadă rotunjită. Aleea devine
mii. Deschid ochii. Sunt pe Ecuator. Alerg cu aceeași din ce în ce mai îngustă, până ajunge la mărimea unei
teamă de moarte, cu aceeași groază. Însă ajung în panglici, iar rădăcinile noduroase de copaci sunt aco-
același loc, ajung de unde am plecat. Urc pe paralele perite cu o pătură moale de mușchi. Aleea e acum
ca pe niște scări. Ascensiunea e din ce în ce mai grea. înghițită complet și nu se mai ivește vreo urmă de pie-
Mă opresc. Frica s-a diminuat. Mă aflu pe paralela de tricele cenușii. Înaintez cu greu rezistând vitejește
45 de grade, emisfera Nordică. Mă plimb cu lejeritate: acestui peisaj dezolant în care, ceea ce fusese la un
Franța, Italia, Marea Adriatică, Croația, Bosnia- moment dat o grădină plină de viață acum împrăștie
Herțegovina, Serbia, România, Ucraina, Marea Ne- doar strigăte de ajutor. Încep să alerg. Trebuie să ajung
agră, Rusia, Marea Caspică, Uzbekistan, Kazahstan, undeva înainte de a fi prea târziu. Și alerg din ce în ce
China, Mongolia, Marea Japoniei, Japonia, Marea mai tare, și ramurile uscate ale copacilor mă rănesc, și
Ohotsk, Insulele Kurile, oceanul. Am trecut fugitiv mii de vietăți mi se urcă pe corp, și liane puternice mă
prin toate aceste țări, nu m-am bucurat de prezența prind de brațe și de picioare, dar eu sunt mult mai pu-
mea în fiecare dintre acestea, nu am apreciat însem- ternică și reușesc. Am ajuns. Mă năpădesc sentimente
nătatea fiecăreia, așa că acum mă aflu în abis. Albas- tulburătoare și încep să plâng... Este un măr. Același
trul regal se scurge de pe glob și odată cu el și eu. fruct oprit. Același păcat. Un copac ce se află pe
Toată cantitatea de apă se revarsă cu o forță colosală moarte și a cărui salvare stă în mâinile mele, dar eu nu
și ajunge într-un pahar. Paharul meu de apă la care mă mă pot opri din plâns și mă trezesc. Respir greoi ca și
uit atentă de câteva minute, în această dimineață de- cum aș fi stat fără oxigen. Inima îmi bate cu putere,
vreme, în timp ce tatăl meu își bea cafeaua și savu- iar picături calde de lavă mi se preling din nas...Încerc
rează din plin ultima țigară din pachet. Observă într-un să mă calmez și în acest timp îmi opresc sângerarea.
sfârșit privirea mea goală de orice sentiment: Deodată aud vocea mamei... Ce se întâmplă? Cum de
- Harriet! este în Berlin? [...]
M-am scuturat ca și cum aș fi simțit un fior
imens, am clipit de câteva ori și astfel mi-am făcut in-
trarea în ceea ce unii o numesc realitate.
- O sa întârzii la liceu dacă nu te grăbești!

***

După o zi plină în care tot ce am făcut era să
analizez pe toată lumea din jurul meu, spre sfârșitul
ultimei ore primesc mesaj de la tata „Nu pot veni să te
iau”. Minunat! Se sună de ieșire, ies prima din liceu și
mă îndrept spre casă. După 40 de minute ajung... Casa
e pustie, mă duc la mine în cameră, mă dezbrac, fac
un duș și mă bag în pat, nu este nici măcar ora 8, dar
închid ochii și mă teleportez către o lume neștiută de
mine până acum. Stau în fața unui imens grilaj de sen-
timente și emoții, iar intrarea îmi este oprită. Este pus
un lacăt imens pe aceste porți și observ că micuța ca-
meră a paznicului este goală. Apoi trec printre gratii
ca o nălucă. Este o grădină fabuloasă, care nu divulgă
niciun colțișor prin intermediul gratiilor de fier. Nu am
făcut niciun pas în plus. Din locul în care mă aflu por-
nesc în toate direcțiile diferite alei. Încerc să mă hotă-
răsc la una, cu toate că o voce interioară îmi spune să
le iau la rând, să merg pe toate. Dar știu că trebuie să
existe o ordine și am de gând să o urmez. Sunt șapte
alei, elimin două cu și acestea dispar, și apoi încă
două... Au rămas doar trei alei și fără să mai stau pe
gânduri pornesc pe cea care se află în fața mea. Poteca
este presărată cu pietre cenușii ce lucesc în lumina vi-
sului și mărginită de firicele oscilante de iarbă mătă-
soasă. De o parte și de alta a acestei poteci înguste se
află copaci amenințători cu o înfățișare triumfătoare,
aceștia se învălmășesc întunecați și fără nicio rându-

REVISTA NOASTRĂ nr. 47/48 fotografii: Răzvan Matișan 85