Page 85 - 2017_revista_noastra_nr_47-48

prima zi de liceu, 15 septembrie. PROIECTE CNU
Trupul meu, cu vedenii cu tot, a adormit cu
gândul la infuzia culorilor ce se vărsau pe pereții mei; - Eu cobor aici!
movul căpăta nuanțe albăstrii, iar albastrul scăpăra în- - Nu am ajuns încă, îmi răspunde cu un calm
spre negru: și depresie, și interiorizare, și orgoliu spi- care reușește să mă sperie și mai tare.
ritual, și spaimă, și, probabil, moarte. - Știu!
După ce mă desprind de lumea întunecată a Oprește pe dreapta și se întoarce să ia banii.
somnului, pentru un moment, în fluxul dimineții, toate - Te simți bine?
se opresc. Îngheață și razele de lumină și bătăile ini- - Da...da, foarte bine. Mulțumesc!
mii. Simt răcoarea zilei și un fior aspru mă face să tre- Cobor foarte repede și mă îndepărtez de taxi.
sar. Încep să cred că mai e cineva aici, dar sunt sigură Pornește și el. Pare o cursă nervoasă. Răsuflu. Vreau
că tata e plecat. Nu e prima dată când mă trezesc cap- să mă întorc pe strada pe care o știu și ajung pe Basi-
tivă într-o cușcă de gheață. O atingere și mai rece mă liusweg. Mă îndrept spre Titusweg. Știu că drumul e
deșteaptă și mă ajută să evadez. lung, o să iau autobuzul din stație. E mai sigur. Cotesc
E devreme, dar abandonez toate presupunerile la stânga pe stradă și îmi dau seama că este închisă.
în favoarea plecării la liceu. Am emoții. Sunt
stresată. Nu am nicio idee depre cum va fi.
Sunt îngrozită să-mi imaginez viața mea aici,
în Berlin, și mai rău, la un nou liceu. Aș
merge pe jos. Dar mai bine chem un taxi. Îmi
place când totul se întâmplă repede, iar veni-
rea taxiului, căruia nu cred că i-a luat mai
mult de 2 minute, mă binedispune. Mă urc în
mașină și spun locația. Nu aș vorbi cu nimeni,
dar îmi doresc să se mai șteargă din imaginea
mea stranie, încerc să mă joc și eu în norma-
litate, așa că spun ceva, fără vreo importanță,
doar ceva care să mă arate măcar fericită:
- Văd că e înnorat. Mă bucur că am
luat un taxi.
La volan e o femeie. Mormăie ceva
de neînțeles; poate că îmi împărtășește starea
neutră, dar îmi descurajează încercările de a
mă comporta normal. Cred totuși că ceva este Niciunei mașini nu îi este permis să intre. Sunt câteva
greșit la mine pentru că atrag straniul oriunde aș cutii mari cu copaci aliniate în capătul străzii. Văd oa-
merge. Gândurile îmi sunt fisurate și încep să o privesc meni care curăță fiecare colț, fiecare bordură, strâng
cu atenție pentru că văd că este acoperită cu un voal frunzele, udă asfaltul și verifică luminile stradale. În-
lung și negru. Mi-a fost suficientă o singură reflecție treb o femeie care mătură ce se întâmplă.
în oglinda din față să observ că în ochii săi lumineză - În curând va începe festivalul Lanterne.
două scântei galben-verzi. Pielea se pliază armonios ***
pe lângă ochii alungiți, conturul gros al buzelor vopsite
în două-trei nuanțe de roz surprinde neplăcut. Mâna Cum ajung acasă, fug în baie și mă scufund în
întinsă pe volan este acoperită cu bijuterii de aur. De apa fierbinte ce acum îmi mângâie trupul. Pe peretele
ce... de ce le privesc eu cu atâta interes? Eu nu sunt din fața mea, o oglindă imensă unește un colț al băii
așa... Pe mine nu mă interesează astfel de lucruri, însă de celălalt. Mă privesc dezbrăcată de haine, cuvinte,
bijuteriile sale sunt deosebite într-un oarecare fel. Îmi emoții. Îngheț când îmi zăresc chipul palid încadrat de
dau seama că zâmbesc. Măcar acum voi avea la ce să cascadele întunecate ce mi se varsă pe umeri. Clipesc
mă gândesc cât timp mă voi plictisi la ore. De ce totuși încet ca să acopăr universul de alb ce se cufundă în
cineva cu bijuterii așa scumpe este angajat ca taxime- apă. Albastrul stăruitor al ochilor mi se scurge din cer.
trist? Nu înțeleg, dar nu vreu să mă consum acum pen- Îmi pun instinctiv mâna peste sâni, ascunzându-i de
tru ceva neînsemnat. Până la urmă, de ce mi-ar păsa propria-mi privire. Apa dobândește reflexii negri-
mie, Harriet, de așa ceva când eu trăiesc într-un cos- cioase, inundându-mi ființa. În oglindă plâng, iar la-
mos al bizarului. Văd că o ia la stânga. Știam că tre- crimile mele nasc un dualism în dezechilibru, un Eros
buie să mai mergă înainte pe strada aceasta și abia apoi și un Thanatos, un anotimp al dragostei și morții. Se
să facă stânga pe Titusweg. Mai mult țip: luptă. Iubirea strigă “Save me!”, iar Sucombarea, “I’m
- Ce stradă este asta? fine”. Simt cum trupul îmi este însemnat cu un simbol
- Kettelerpfad. distinctiv. Îmi privesc gâtul; frică. Am același tatuaj.
Mă panichez. Eu nu știu unde duce strada asta. “Ich rief den Teufel und er kam”, pentru că vreau să
Nu am mai fost pe aici. Am transpirat. Sunt speriată. fiu bine și nu am nevoie de salvare.
Oare m-am înroșit? Sper că nu se vede. Îmi e puțin - Harriet! mă strigă tata. E târziu.
teamă. Nu gândesc clar. Cine e femeia asta? Ce vrea? Și atunci îmi revin din transa hipnotică a gân-
Unde mă duce? durilor. Mă-nfășor într-un prosop violaceu, lăsând în

REVISTA NOASTRĂ nr. 47/48 83