Page 86 - 2017_revista_noastra_nr_47-48

PROIECTE CNU

apa murdară ancora unui duel. În dormitor găsesc
aruncat pe pat jurnalul. Îl deschid la pagina 7 pe care
este încrustat : „Fugi de realitate, Harriet!”
Un fior îmi traversează corpul și mi se ascunde
în plămâni, lăsându-mă fără aer atunci când citesc
acele cuvinte. Deodată frica mi se așază în palmă,
mângâindu-mi degetele tremurânde. O strâng în pumn,
fără să mă las copleșită de țipetele ei și o strivesc: praf
și pulbere de teamă. Recitesc mesajul care îmi pro-
voacă atâtea stări pe care nu le pot controla, pe care
nu mi le pot însuși. Mă întreb cine vrea ca eu să fug,
să alerg pe panglica subțire a iluziei pentru totdeauna?
Pare a fi un scris de bărbat: litere de mână, înclinate
mult spre dreapta ce-mi dezvăluie o persoană
rațională, extrovertită și probabil spontană, dar care
fuge de trecut. Un detaliu bizar îmi declanșează din
nou sentimente care îmi sunt străine și pe care încerc
să le refuz: majuscula H e înaltă și foarte bine contu-
rată de cerneala neagră cu reflexii albăstrui, semn că,
cel ce a scris e un om ambițios care își realizează toate
obiectivele propuse. Nimic mai adevărat, pentru că se
pare că și-a atins scopul. Nu mai știu care este adevă-
rata mea identitate. Am o lume a mea din care nu eva-
dez prea des, iar realitatea cotidiană este un teren
minat în care mă simț solitară, străină de ființele care
nu mă privesc niciodată. Es friert. Es ist Sturm in mei- divorțul m-au făcut să mă îndepărtez de ea. Poate că e
nen Herzen. mai bine așa, fără femeia ce și-a dorit să-mi rupă fâșii
din inimă pentru a le duce ca jertfe vreunei religii
“Ne-am obosit instinctele, ne-au crescut aripi oculte. Sunt înspăimântată și înțepată de fraze care îmi
înăuntru și umbrele noastre au început să apună. Eu tulbură gândul: Masonerie? Misiune? Metempsihoză?
însumi sunt întrebare, dar ce întrebare? Cum?De ce? Eden? „Dumnezeu îmi pare om, iar tu, divinitate”: Mă
Cine? Te-am inițiat în ORGANIZAȚIE pentru că doar iubea? Și dacă mă iubea ce fel de iubire e aceasta care
noi doi putem conserva lumea într-o eternitate. Și mă- se exprimă atât de bizar și eretic? Când și cum am
ntorc la Schopenhauer: Spiritele alese sunt neliniștite. putut eu avea relații apropiate cu oameni care se pot
Ți-am schimbat vechile sisteme de credințe, ducându- exprima astfel? M-am săturat să fiu prizoniera trecu-
te la eliberare. Te-am plimbat alături de Isis și Anubis tului meu. Vreau să mă cunosc pe mine, să știu cine
și am transformat lumea în tine. Ți-am pus cerul în sunt. Nu mai rezist să stau încătușată, prinsă între două
ochi, pământul în păr, soarele în chip, focul în buze și lumi, închisă în temnița utopiei.
drumurile în vene. Ți-am pictat palma cu simbolul Atârn de un fir de ață suspendat și las aerul
crucii. Tu te vei întoarce în Berlin, unde s-a născut și rece de afară să îmi pătrundă în oase, în acest ghem de
tatăl tău, și tu, și eu, după ce Te-ai pustiit în New York. piele care acoperă plăpând speranțe deșarte. Mă întind
Dar nu-ți uita misiunea, acum că te supui unui ordin și observ cum palma-mi descrie două linii suprapuse.
și ești mason și-n trup și-n suflet! Noi suferim ganz an- Închid ochii și îmi revăd mama care îmi spune ceva ce
ders, ascuns, înflăcărat, ucigând glasurile păgâne. Și nu înțeleg:
păcatul meu, înaintea mea, este pururea. Însuși sufle- “Cela ce în palmă,
tul meu este tu. Tu ești credința sufletelor individuale Tot pământul ține,
care străbat atâtea reîncarnări pentru purificare, tu Sub pământ acum cu Trupul se află mort,
ești metempsihoză. Noi păcătuim veșnic, iar eu o fac Slobozind pe morții cei legați în Iad.”
prin confundarea zeilor. Dumnezeu îmi pare om, iar Fără să mai încerc vreo mișcare stinsă, adorm.
tu, divinitate.
Joi, 1 Ianuarie 2009, ***
Eden Weber”
Frig. Pustiu. Merg prin zăpadă, pasul meu de-
Toate cuvintele pe care mi le aruncase pe acea vine din ce în ce mai alert, inima îmi bate cu putere,
pagină îmi spun ceva, îmi aduc aminte de orașul în sunt cuprinsă de teamă. Alerg cu groază de parcă aș fi
care am pierdut o parte din mine atunci când am ple- urmărită. Mă uit obsesiv în urmă, nu văd nimic, dar
cat, de mama, căreia îi simt lipsa chiar dacă nu vreau continui să alerg din ce în ce mai tare. Respirația de-
și nici nu pot s-o recunosc. Nebunia ei, obsesia pentru vine tot mai grea și stropi reci de sudoare îmi apar pe
semnele profane și miturile stranii, afacerile secrete și frunte. Fac abstracție de orice element ce mă încon-

84 REVISTA NOASTRĂ nr. 47/48