Page 94 - 2015_revista_noastra_nr_43-44

chiu, cu vai, sâmbătă seară sau duminică. Îl ajutau pe PROFESORI DE NEUITAT
“dom’ profesor” oamenii din jur – unii îi fuseseră
elevi, în urmă cu ani – machiorul sau recuzitierul tea- mai mici... Profesorul le selecta, le “făcea” publicabile,
trului –, iar şoferul camionului cu care ne deplasam, le stabilea importanţa şi rubrica, iar noi, Miki Bam şi
rătăciţi printre decoruri improvizate, era tatăl unui Magnu Dacia (Toni Weinstein şi Magda Iancu) ne ocu-
coleg de liceu. Ne învăţa Zamfirică, atunci, şi să pam de “multiplicarea” acestora în trei, patru sau cinci
visăm. Pe scenă aveam aripi, fiindcă el ni le anina, exemplare, în funcţie de cât ni se cerea... Pierdeam câ-
zâmbind, încurajându-ne “Hai, copii! Hai, artiştii teva nopţi copiind, aşezând viniete, cine ştie de pe
mei!...”, sau lăcrimând de emoţie, atunci când specta- unde decupate, ilustrând uneori, chiar şi cu câte o fo-
torii ne aplaudau. Şi, interesant, aveam spectatori! Re- tografie multiplicată, de care ne făcea rost tot “domn’
gizorul ne lăuda rareori. Doar ne privea zâmbind şi ne profesor”... Numele revistei era UNIREA, bineînţeles,
spunea: “Vedeţi că se poate? Trebuie doar să vrem şi dar nouă ne plăcea să-i spunem “revista noastră”, ne-
să avem încredere!” ştiind atunci că acesta era de fapt, adevăratul nume al
Oare, câte ore aveau zilele noastre în timpul li- unei publicaţii şcolare, cu un prestigiu bine meritat.
ceului? Cum reuşeam să le acoperim pe toate? Făceam Nu făceam lucruri extraordinare, nu erau fapte
sport mult, şi desen, şi muzică, în afara orelor din orar ieşite din comun, erau doar nişte încercări de a ne ri-
participam la fel de fel de concursuri, eram prezenţi la dica deasupra relelor şi a urâtului, iar Zamfirica era cel
olimpiade, la serbări, la munca voluntară, dar reuşeam care ne ajuta să o facem. Aşa mi-l amintesc eu pe pro-
să şi dansăm la reuniuni sau la ceaiuri, să ajungem şi fesorul Zamfir Constantinescu. Poate, nu toţi colegii
la concerte sau la spectacole de teatru, când aveam mei l-au perceput astfel. Nici nu am ştiut niciodată
bani sau când ne strecuram, pe ascuns, pe la intrarea prea multe despre el, despre familia lui, despre aspi-
actorilor, ghemuindu-ne sus, la galerie... raţiile lui. Cine îndrăznea să-l întrebe aşa ceva? El era
Îmi revin acum în minte, chiar şi cele trei sau Profesorul! Oare câţi ani să fi avut atunci? Să fi tot
patru numere dintr-o revistă, pe care atunci, în anii avut 40, poate 50 de ani! Câtor generaţii le-a îndrumat
1961-62, le-am scris de mână, cu tuş, cu peniţa rediş, paşii şi câţi îşi mai aduc aminte de el? Nici nu bănuiam
pe foi mari de bloc, atent colorate cu acuarele în dife- atunci câte lecţii minunate de viaţă am primit! Zamfi-
rite nuanţe, ca să fie cât de cât atractive. “Aveţi grijă rica oferea, nu se justifica pentru ce făcea şi nu cerea
cum dozaţi culoarea, că nu se va mai înţelege nimic nimic pentru el. Şi nu era singurul!
din ce scrieţi voi acolo!” mormăia în urma noastră pro- Multe chipuri frumoase şi minţi luminate s-au
fesorul Dumitru Popa, chemat în ajutor, special pentru îngrijit de devenirea noastră! Ce minunat ar fi să ne
“grafică” şi aşezare în pagină. putem aminti mai des – măcar prin astfel de exerciţii
Materialele se adunau toate la Zamfirica, cro- de neuitare –, despre cei care au însemnat ceva în viaţa
nici ale spectacolelor noastre, poezii, epigrame, texte noastră şi să aprindem o lumină pentru cei care nu mai
semnate de diferiţi “autori”, colegi mai mari, colegi sunt! Se ştie: timpul nu iartă pe nimeni!

REVISTA NOASTRĂ nr. 43/44 91