Page 43 - 2013_revista_noastra_nr_39-40

ESEU
ESEU
ESEU
ESEU
ESEU
mãsurã, superioarã. Acesta este ºi un stadiu diferit în cele douã texte, fiind aflate în douã stadii,
prin care trece Creatul lui Nichita Stãnescu care care din punct de vedere evolutiv, se succedã:
precede conºtientizarea ºi asumarea ºirului primul stadiu, caracterizat de conºtientizarea
nesfârºit de ouã concentrice: „silabã rãcnitã/ totalã, sfârºitul evoluþiei Creatului lui Nichita
într-o perpetuã creºtere smulsã”. Iona fuge apoi Stãnescu, înþelegerea existenþei în esenþa ei,
de „Iona cel fãrã de noroc”, încercând nivelul fiinþei în care poate imagina ce este viaþa:
desprinderea totalã de sine, de natura sa umanã, „Dintr-un ou într-unul mai mare / la nesfârºit te
de cea care-i condiþiona existenþa în burþile de naºti, nezburatã / aripã. Numai din somn / se
peºte, însã ajunge tot la naºtere ca modalitate poate trezi fiecare, - / din coaja vieþii nici unul, /
de desprindere de „vechiul sine”: „Eu cred cã niciodatã.”
existã, în viaþa lumii, o clipã când toþi oamenii se Al doilea stadiu apare ca efect pentru
gândesc la mamele lor. Chiar ºi morþii. Fiica la primul. Dupã conºtientizarea ºi asumarea vieþii
mamã, mama la bunicã, bunica la mamã… pânã ca ciclu nesfârºit de ouã, apãrând sentimentul
se ajunge la o singurã mamã, una imensã…”. de înlãnþuire, se va încerca ieºirea, pãrãsirea
„Mama” este echivalatã aici cu un totalã, gãsirea porþii aparent inexistente.
instrument de transfigurare; în mamã, viaþa ºi Singura posibilitate de a ieºi din labirintul
moartea sunt corelative. În tradiþia celticã, mama vieþii se poate realiza numai prin reajungerea la
este mesagerã a celeilalte lumi, prezentând un centrul absolut, punctul de naºtere a tot ºi toate.
germen distructiv – este sursa tuturor Regresiunea la stadiul de încreat este singura
instinctelor, locul experienþelor supraindividuale. posibilitate – statut redobândit prin moarte, în
Este poarta prin care, odatã cu naºterea cazul lui Iona, prin sinucidere. Inexistenþa unui
Creatului, se naºte ºi timpul, deci moartea. Creat implicã inexistenþa unui labirint al vieþii.
„ – Mamã, mai naºte-mã o datã!” Punctul terminus nu se atinge prin depãrtarea
„ – Ne scapã mereu câte ceva în viaþã, la infinit de centru, ci prin anularea totalã a
de aceea trebuie sã ne naºtem mereu.” Omul centrului, aceasta reprezentând victoria
pleacã în cãutarea Rãspunsului odatã ce îºi spiritualului asupra materialului ºi, în acelaºi timp,
conºtientizeazã limitarea fizicã în timp ºi spaþiu a eternului asupra efemerului, a inteligenþei
ºi tinde sã scape din cojile de ou, respectiv din asupra instinctului primar de autoconservare,
burþile de peºte. Rãspunsul se aflã prin cãci eternul nu reprezintã timp infinit, ci
parcurgerea labirintului, labirint care conduce în inexistenþa timpului.
interiorul sinelui, spre un fel de „sanctuar interior Stau în genunchi ºi încerc sã ridic
ºi ascuns unde troneazã ceea ce este mai tainic privirea – zãresc, sau cel puþin aºa am impresia,
în fiinþa omeneascã” – adâncimile inconºtientului; un orizont, o linie, un capãt. Mã chinui apoi ºi cu
conºtiinþa nu le poate gãsi decât dupã multe greu mã ridic în picioare. Speranþa cã acel capãt
ocoluri sau în urma unei concentrãri intense. vãzut din genunchi se va transforma în libertatea
Psihicul uman, pe care îl utilizãm în mod cotidian absolutã a minþii ºi a ochilor mei se transformã
ºi superficial, nu poate strãbate pânã la acea în o nouã ºi mai acutã dorinþã, cãci zãresc o
intuiþie finalã unde totul se simplificã, acest altã linie, mai bine definitã, mai sigurã, deºi mai
fenomen putând avea loc numai sub influenþa îndepãrtatã. Cu o ultimã forþare a tãlpilor mã ridic
unei iluminãri. Intuiþia iluminatoare ni se prezintã pe vârfuri. Rup parcã din þãrânã cãlcâiele arse.
Simt, ca un arbore smuls
din rãdãcinã, cum
simþurile îmi dispar uºor,
sunetul mã zgârie, dar
timpanul meu îl refuzã.
Asta e bine, cãci am
început sã nu mai simt
nici praful, nici cãldura,
au început sã mi se
închidã ochii. A mai
rãmas însã ceva, un
ceva asemãnãtor cu
vãzul, o imagine care
pare sã semene cu
primele douã linii de
capãt, dar mai puternicã,
mai prezentã, mai în mine
decât celelalte douã, mai
densã, mai neagrã. Nu
mai am unde… ce cãlcâi
sã mai ridic, ce ochi sã
mai deschid, ce capãt sã
mai caut? Niciunul.
fotografie: Alexandra Diaconu
fotografie: Alexandra Diaconu
fotografie: Alexandra Diaconu
fotografie: Alexandra Diaconu
fotografie: Alexandra Diaconu
clasa a XI-a F
clasa a XI-a F
clasa a XI-a F
clasa a XI-a F
clasa a XI-a F
REVISTAA NOASTRÃ NOASTRÃ nr nr. 39-40. 39-40
REVIST A NOASTRÃ nr . 39-40 39
39
REVISTA NOASTRÃ nr. 39-40
REVIST
REVISTA NOASTRÃ nr. 39-40
39
39
39