Page 73 - Revista Noastra Nr. 55-56 (2023)

PAGINA GIMNAZIULUI

Un dascăl este de fapt imaginea unei păsări
care știe cum să așeze penele puilor săi pentru ca aceștia să poată învăța
să zboare și astfel să fructifice darul sacru. Dascălul nu dă, deci, direct lecții de zbor.
Făcând apel la exemplele scriitorilor, ce constau în afirmații ce contravin uzanțelor
timpurilor, orice ucenic (pe care majoritatea îl numesc simplu elev) va putea sa urce treptele
în care debutează prin “caietul de expresii frumoase” din clasele primare, spre generațiile de artiști care
îi cheamă la o legătură sfântă. Prin urmare, atitudinea de dascăl va fi una firească: lectura unor modele
simple împletită cu lectura unor tipare artistice individuale, aplicative, prin care emoția, odată înlăturată,
trebuie să prindă curajul avântului de zbor. Zborul ucenicilor noștri și l-a propus permanent revista
uniristă. Citindu-le scrierile, am reușit să aflu o fărâmă din finețea acestor mici artiști, ceea ce prin simple
ore de curs nu aș fi putut obține. Concluzia o rostește marele William Shakespeare: “Suntem făcuți
din plămada visurilor noastre”.
prof. Cristina Chiriac

Pseudonim

Ana-Brândușa NICA

clasa a VII-a B

Ultimul om de pe pământ auzi un ciocănit la ușă...
Un tremur îi cuprinse corpul. Căci chip de om nu mai
văzuse, casa neavând oglinzi, pădurea neavând ape.
Afară, cerul de culoarea laptelui scălda întunericul
într-o mângâiere eterică.

O mână îl ținea în necunoscut. Îl îndruma spre ușă,
către o destinație cuprinsă de ceață.
Mâna avea șase degete. Un deget pentru fiecare voce
ce nu era a lui.
El știa consecințele.
Mâna îi acoperea ochii, îi acoperea vocea, îi acoperea
fața.
Dar, în prezent, mâna nu mai era. Doar umbra ei ră-
mase pe veci gravată pe a lui față. Un zâmbet larg, în
care colecția de dinți albi precum perla se arătau,
zâmbea? Umbra nemaiputând fi ștearsă.

Îi era frică. Dacă acest necunoscut îi va lua locul. Fața
lui blurată era doar una, printre miile ce se dădeau
drept oameni. Aștepta la ușă.

O forță necunoscută, atât de puternică încât rugăciu-
nile nu aveau efect asupra sa, îl controla. Totuși, poate
că tocmai persoana care le rosti nu credea destul. Des- grafica: Bianca Praja
tul ca cineva să îl protejeze. Destul ca să poată crede.
Cineva îl împinse de la spate, cineva îi ridică mâna și de viață atinse abisul. Iar cel ce intră în casă era cu
tot cineva îl făcu să întoarcă broasca. În fața oglinzii, totul o altă persoană decât aceea ce pierise.
cineva îi zâmbea... O gaură îi străpungea creierul. Un lichid curgea. Iar
sângele lui îmbrățișă într-o mângâiere de alin profa-
Le știa mult prea bine pentru ca acțiunile lui să fie alt- nul.
fel decât calculate. Așa că atunci când mâna i se în- Omul se uită cu totală nepăsare și cu o oarecare iritare
dreptă spre tâmplă, pentru că atunci când apăsă la sângele ce îi murdări pantofii albi. Acum fără de
trăgaciul, aceasta nu mai tremura. pată nu mai erau, iar ei deveniră roșii. El, el se aplecă
Afară, cerul de culoarea laptelui scălda întunericul și duse lichidul la gură. Un gust sărat îi străpunse
într-o mângâiere eterică și deveniră unul. limba, iar lichidul îi curse pe gât.
Ciocănitul perpetuu încetă în momentul ce corpul fără Îl ținea de mână și nu avea să îi dea drumul. Nu acum,
REVISTA NOASTRĂ nr. 55/56 71