Page 70 - Revista Noastra Nr. 55-56 (2023)

DEBUT

Timpul plânge cu uitare peste sângele vărsat
Și-mi răsună-n gânduri îmbibate-n amăgire clopote ce ar fi anunțat sărbătoare
Și-un cer limpede, vioi, ce-și îmbrățișa unicul soare,
Însă-n inimă clopotele-mi plâng aritmic a înmormântare.
Ce frumos ar fi putut fi dacă te-aș fi acceptat...

Iubirea-i zână ce vindecă și seacă
Eu, doar o particulă nechibzuită de praf din astru stins,
Ce-n fiecare grăunte de timp, purtat de soartă, inevitabil se usucă,
Ce-ncearcă să-și învețe lecțiile de care încă nu s-a prins.

Elenoire-Ingrid CHIRILĂ

clasa a X-a E

Al doisprezecelea ceas
fragment de roman

Blocat în propria-mi agonie, nu știam încotro calea îmbrăcată-n frunze. Nu aveam în cap vreo
să o iau. Picioarele îmi erau înfipte în pământ, inima destinație, parcă așteptam să cadă ceva din cer sau să
îmi bătea cu putere, iar sângele îmi înghețase. primesc vreun semn de oriunde.
Ușoara adiere a vântului ce-mi mângâia pielea Am fost luat prin suprindere când o mișcare
mă făcea să tremur, însă nu știam dacă era doar frigul, ușoară s-a auzit din tufișuri. Îmi imaginam tot felul de
sau dacă intervenea și frica. lucruri, cum că vreo creatură a nopții era înfometată
Mintea mea era goală și nu îmi puteam reveni și că aveam să ajung cina cea copioasă.
din starea aceea. Pur și simplu, eram mort
sufletește.
Mi-am dat seama că m-am oprit din
plâns, dar nu pentru că nu mai eram trist, ci
pentru că toate sentimentele mele au fost
șterse. Era ca și cum totul s-a oprit în corpul
meu, creierul refuza să mai judece sau să mai
dea sarcini.
Ceva în mine s-a schimbat, însă nu
știu ce și cum. Pentru o fracțiune de secundă,
puteam să jur că nu mai eram același băiat.
Privirea îmi era blurată, nu vedeam
bine pe unde merg sau ce fac, dar am
luat-o totuși într-o direcție, la întâmplare. Pi-
cioarele mi se împleticeau cu fiecare pas pe
care îl făceam, gata să îmi pierd echilibrul.
Ceva mă chema înspre pădurea deasă
de lângă râul de sticlă. Nu-mi înțelegeam
acțiunile, nici gândurile, dar știam că trebuie
să ajung acolo. ‘Acolo unde?’ cred că vă
întrebați. Acolo unde mă purta destinul. Și
destinul meu a fost stabilit în seara aceea,
fără să fiu anunțat.
M-am tot învârtit prin labirintul de co-
paci, dar fără să știu încotro o iau. Eram ve-
gheat doar de lumina lunii, care îmi dezgolea
68 grafica: Alicia Potop REVISTA NOASTRĂ nr. 55/56