Page 69 - Revista Noastra Nr. 55-56 (2023)

DEBUT

Și-am lăsat sentimentele în sufletu-mi arid crezând că se vor ofili.
Că aveau să înflorească, cine s-ar fi putut gândi?
În mod normal sub furtuni de rațiune s-ar fi risipit,
Însă oricât am încercat tulpinile nu
s-au frânt, rădăcinile nu s-au clintit...
Într-un târziu am capitulat.
La scurt timp schimbarea lăuntrică s-a materializat,
Asupra exteriorului s-a proiectat.
Tărâmul de ciment posac, blazat
Într-un basm viu colorat, vibrant s-a preschimbat.
În curcubeu dinamic visul m-a pictat.
Cu o stranie bună dispoziție, o inexplicabilă forță vitală, m-am contaminat.
Pluteam prin scenarii hipnotizante, mă simțeam invincibil.
Durerea fizică nu m-ar fi deranjat, eram in-
tangibil.
Parcă tot trupul îmi era anesteziat,
Acaparat de o energie imposibil de epuizat.
Nu-mi mai păreau atât de greu de biruit nici
munții, nici oceanele,
Nici bolile terminale, nici dezastrele naturale,
Nici prăpastia dintre două lumi paralele,
Deși în sinea mea încă le consideram obsta-
cole colosale, atât de reale.
Această boală incurabilă cu fiecare apropiere
de ființa divină se hiperboliza,
Iar în absență nevoia de a mă-mbăta în
prezența-i stupefiantă mă obseda.
Simțeam cum mă înstrăinez, cum mă pierd,
cum sănătatea psihică-mi leza.
Imaginația doar scenarii utopice, despre noi,
despre ea, veșnic îmi broda.
Oricâte cusururi ți-aș detecta, oricât de im-
posibilă ar fi a noastră uniune,
Îmi ești tot acea perfectă imperfecțiune.
Trandafirul impozant îmi pare mult prea
radiant, prea frumos colorat,
atât de neadevărat.
...

Într-o zi întâmplător ne-am întâlnit,
Cu aripile-ți de catifea m-ai capturat și
angelic mi-ai șoptit:
“ -Nu ți-aș da drumul niciodată.
Îmi ești liniște curată, vis fără de pată.”
...

Măceșul, cuprins de milă, din rădăcinile infuzate-n agonie s-a dislocat,
Cu palidele-i frunze prin aburi negri din urletele-mi mute spre sursă
s-a târât înspăimântat.
M-a trezit cu a sa aură divină, electrizantă când s-a apropiat,
Din obscuritatea acidă cu spinii-i maladivi înecatul a înhățat,
Deși nu aș fi meritat.
Dorința de a salva cadavrul înghețat mi se pare o greșeală.
Nu înțeleg de ce nu m-ai lăsa să putrezesc în propria-mi smoală.
Filtrul înțesat în noroi glacial cu petalele-i spălăcite să-mi îndepărteze zadarnic
a încercat,
Involuntar, cu țurțuri amorfi din privirea-mi sticloasă, te-am înjunghiat.
Mi te-ai pălit în scrum, iar în anemica-ți sevă m-am aprins, m-am topit,
m-am reanimat.
REVISTA NOASTRĂ nr. 55/56 grafica: Anda Maria Popa 67