Page 52 - Revista Noastra Nr. 55-56 (2023)

una de la sfârșitul celeilalte. Sunt prea străvezii aripile
pentru trup; prea e mic trupul pentru visarea aripii. Și
totuși ființează. Totul lor are grația știrbă a unui corp
neînvățat cu propriile proporții, cu propria greutate, cu
rotunjimile și colțurile și sunetul pașilor săi și care, cu
mâinile aduse deasupra capului, se întinde arcuit spre
o desăvârșire solară a formei. (“Dar care” ar trebui
spus. Dar tinderea spre armonia firescului este o
consecință a existențelor, separată de contradicția lor,
nu un amendament al amputării fondului perfect. “Și”
se impune natural).
Se vede clar locul sudurii între entitatea nepă-
mânteană, deci misterioasă, a aripilor și corpul care e
o relicvă vie a unui trecut dincolo de biologic pur și
nu mai lipsit de mister în relație cu aripa. Cele două
stau alături. Atât. Nu decurg una din evoluția copla-
nară a celeilalte. Dar punerea pe două fronturi distincte
și chiar beligerante a instanțelor fluturelui nu prezintă
validitate: aripile nu sunt și nu au fost identice. Una e
începutul, iar cealaltă, depărtată, e sfârșitul. Cele două
aripi sunt tot atât de diferite una de cealaltă întocmai
cum sunt în raport cu trupul.
Dacă scurta viață a fluturelui stă sub zodia
disjuncției armonioase cumva funcționale, a naturii grafica: Lorena Negoiță
corporale, toate celelalte aspecte ale ființei lui există
prin prisma schimbării. Biologicul său actual este o curiozității noastre tot soiul de ne-normalități aparente:
mărturie a inconsistenței. Vorbind de un “prezent” al adaptarea bizar de ușoară la noi medii de viață, sche-
noțiunii de fluture, înțelegem miniaturala perioadă de letul extern - mărturie că existența lui luminoasă res-
zbucium delicat, de evantai, în care fluturele e fluture pinge legile comunului extrinsec poeziei lui, inhibarea
fără a fi altceva. În aceste condiții, el prezintă nevoii firești de a se reproduce, până la găsirea unor
optime condiții...
Dar adaptarea aceasta e relativă. Fluturele su-
feră lumescul atâta vreme cât acesta se schimbă doar,
netransformându-se fundamental. Altfel îl părăsește.
Finețea incredibilă a țesutului său luminos nu poate
îndura decât o dată șocul marilor creații, acceptând altă
soartă, alt trup, alte origini și alte alcătuiri ale micilor
sale viscere. Propria naștere - a doua - îi lasă trupul
zguduit ca de o naștere grea de viață nouă. El, ființă
diafană, ființează așteptându-și diafan moartea, cu o
senină presimțire a ei în tot ce mișcă. Tocmai de
aceasta și moartea îl găsește nepregătit. Este o altă
mare transformare dătătoare de nouă, de „altfel” de
viață, care sfarmă echilibrul abia căpătat al existenței
de după întâia schismă. Fluturele refuză să se mai
transforme, și nu trece demn de moarte.
Nici Istoriei artei nu îi este străin miracolul
perpetuu al metamorfozei fluturelui, iar înțelesurile
acestuia le-a codificat și pus spre păstrare în cronica
largă a simbolisticii lucrurilor de toate zilele. Pentru
creștinii timpurii, fluturele era simbolul sufletului.
Înțelepciunea chineză îl asocia beatitudinii și evoluției
fericiri conjugale. Arta gnostică îl imortalizează strivit,
ESEU sub piciorul Îngerului Morții, în pragul marii și finalei
schimbări, încă dând frenetic din aripi. În unele zone
ale Angliei, se credea că fluturele vestește sufletul unui
copil aflat la cea mai inconstantă și zburdalnică vârstă,
care s-a întors la viață. Un fluture zărit înaintea debar-
50 grafica: Maria Raluca Topa REVISTA NOASTRĂ nr. 55/56