Page 55 - Revista Noastra Nr. 55-56 (2023)

PERSPECTIVE

Misterul ființării sale e înduioșător chiar prin
miile de răspunsuri posibile la miile de întrebări ce se
cer ridicate. Dar fluturele rămâne deasupra acestora și
deasupra noastră, rotindu-se bezmetic, într-o înfiorare
de pânze albe, asemenea călugărilor derviși ce mo-
mesc spiritul spre mirare și rugă. Cerșetori ai secun-
delor noastre, cum erau și dervișii odată, pentru pâine,
dansând ca aceștia un dans sacru ce răsună cu foșnet
in moscheea oricărui spirit cu plafoane înalte, fluturii
continuă să se învârtă și să zboare, neatenți la curiozi-
tatea noastră. Omidă, crisalidă, nedeterminare, fluture.
Acesta e drumul lor știut, neînțeles ca poemele limbi-
lor de mult uitate. Iar dacă cineva ar ști vreodată cum
să-i întrebe și cum să-i înduplece sa ne spună, cu glasul
lor auriu ca polenul, de ce fac ce fac, și cum se simte..
probabil că fluturii ar zbura mai departe și nu ar răs-
punde nimic, zgârciți cu cunoașterea lor cum nu sunt
cu nimic altceva.
Epilog
Scriind acest articol despre misterul fluturelui,
la biroul din odaia mea, nu am realizat decât înspre
final că icoana fluturelui m-a urmărit pe tot parcursul
întrupării textului. Imaginea lui vine de unde palpită
grafica: Maria Isabela Cucută lumina. Pentru a clarifica: în țesătura albă a perdelelor
ce-mi vămuiesc ferestrele sunt prinse, in plin zbor, zeci
a omului când într-o etapă ce poate fi descrisă doar de siluete de fluturi de in. Cineva mai cinic decât mine
drept „lipsă misterioasă” o ființă mică resimte ar numi aceste „o fină ironie a sorții”, dar adeseori,
senzații? Aici se cuvine să ne oprim și să ne scoatem odată numite, lucrurile fermecătoare și mici își pierd
pălăriile metaforice în fața naturii care, neobosită, nu vraja. Prefer să nu îmi asum riscul. Las aici, fremătă-
contenește să ne împingă tot mai jos în lanțul trofic al toare asemenea unei bătăi de aripă cât puii secundelor,
evoluției biologice. cele scrise și gândite sub dulcea tutelă a unor fluturi
Probabil că fluturele resimte durere tocmai nevăzuți. Să fie!
pentru că durerea, în poezia ei crudă, este lucrul care
transcende alcătuirea bazică a tuturor ființelor. Sau
poate durerea face parte dintr-o clasă mai mare a
simțurilor înalte, independente de timp și convenții
umane... durerea și iubirea și regretul și speranța. Ori
poate că intensitatea traumei, iar nu natura ei și-au
săpat locul în memoria viitorului fluture. Nu știu.
Putem face supoziții și putem scrie poezii, putem cânta
epopeea fluturelui, dezrădăcinarea lui. Când misterul
ne este inaccesibil îi putem spori farmecul, fiind rap-
sozii acestei lungi căutări de „acasă”, și dincolo și
înăuntrul ființei insectei.
Iată că fluturele zboară prin fața ochilor noștri
orbi, întorcându-ne gândurile spre interiorul nostru; iar
la o mai atentă căutare îl simțim vibrând pretutindeni:
în piept, în inimă și în stomac, cu fervoarea întâii în-
drăgostiri; în arcuirea trupului in dans; în neliniștea
conștiinței; în ropotul fin și neostoit al speranței pe
care am moștenit-o odată cu întâia suflare. Este pretu-
tindeni. Respiră în artă și respiră în moarte, uriașa artă
a plecării. Palpită în degetele întinse spre stele și cele
împreunate spre rugăciune, ori în durarea zidurilor.
Pretutindeni ne urmărește umbra palidă a fluturelui,
întocmai cum ochii noștri îi urmăresc dansul descope-
rit în aer.

grafica: Irina Chiriță
REVISTA NOASTRĂ nr. 55/56 53