Page 53 - Revista Noastra Nr. 55-56 (2023)

PERSPECTIVE
cării prevestea marinarilor zbuciumul nemărginit al gur giulgiul de pânză curată (asta în vremurile dulci
mării și a potențială moarte între talazuri. Nativii ame- ale îndepărtatului sat), iar pasărea phoenix își țese cu-
ricani îl vedeau ca pe un miracol divin al renașterii, ibul sfârșitului din ierburi parfumate, fluturele este
bucuriei și metamorfozei neinhibate. inconștient. Mănâncă frunze pentru că atât știe să facă.
Accepțiunea umană a secolelor de oameni care Omida mănâncă și se târăște și mănâncă iar, iar la un
au văzut, au urmărit, au studiat și iubit și scormonit moment anume din viața ei începe să-și țeasă coconul.
zborul cald al fluturelui s-a materializat sub forma unei De ce face acestea? Nu știe. Dar le face atent, fără
înduioșătoare, tandre curiozități. Fluturele este răspân- grabă, cu migala specifică lucrurilor și ființelor mici.
dit pretutindeni în artă, risipit ca printre flori. Bijutierii Odată coconul țesut, omida încetează să existe ca până
au încercat să închidă în filigramul muncii lor ceva din atunci, pregătindu-se pentru marea transformare.
zborul lui. Pictura tuturor timpurilor abundă, vizual ori Astfel, deși semănând și păsării phoenix și
simbolic, de imaginea fluturelui în cele mai gingașe omului curat, prin felul precis în care se pregătește de
ipostaze. În tânguirea unei viori ori așteptarea trezirii
clapelor de pian - îl simți.
Până în epoca, relativ, modernă, sculptura a
fost singura care s-a ferit parcă, într-o oarecare măsură,
de atingerea nepământeană a fluturelui - tracul pietrei
de a dăinui palpitândă, ori de a parodia aripa străvezie.
Dar și acolo îl întâlnești măcar ghicit, în gesturile ne-
terminate ale statuilor ale căror mișcări mintea le
prelungește în zarea albăstruie a creației, în Madona
cu văl a lui Giovanni Strazza, în arcuirea avântată a
trupurilor catedralelor, în fluiditatea marii arte a con-
cretului care este arhitectura, de la albul profil al
înălțatelor temple clasice, cărora secolele le-au furat
culorile, și până la fantezia de ciocolată topită care este
povestea epopeii Universului, sau Sagrada Família.
Vitraliul, cu caleidoscopul său de culoare și lumină
care cerne culoarea și lumina înaltului, este poate cea
mai fidelă aluzie la fluture: căci ce altceva este această
fină ființă, decât o oglindire a tresăririi frumuseții ca-
tedralelor?
Dar dacă arta surprinde farmecul fluturelui în
forma sa concretă, sensibilizând sufletul și ochiul prin
frumusețea firească a insectei, partea viscerală a
simțirii noastre empatizează cu fluturele prin prisma
suferinței devenirii lui. Întreaga existență a fluturelui
e o transformare. O dezbrăcare de sine o urmează pe
alta, lăsând în urmă orice stare de ființare anterioară
micului prezent. Pentru că fluturele e vămuitorul se-
cundelor. Orice etapă a sa ține atât de puțin încât e
aproape invizibilă ochiului nostru, părând că cerșește, trecere, conștiința omizii, a viitorului fluture, e factorul
spre a exista, firmiturile clipelor căzute de la masa separator. Spre deosebire de omidă, omul și phoenixul
ființelor mari. Întocmai ca Hebe, paharnicul zeilor, el sunt lucizi în pregătirile lor. Nici omul nici phoenixul
împarte simțirii noastre nemurirea spiritului, ambrozia nu știu ce urmează. După moartea efectivă, phoenixul
care este frumosul lucrurilor mici, hrănindu-se cu cli- renaște, conștient, iar umbra omului se duce în locuri
pele ce au rămas pe fundul paharelor în urma de care noi nu avem - încă - știință. Omida - nu. Nu
neglijenței noastre. putem vorbi de o conștiință de după a transformare a
Prin prisma schimbărilor pe care le îndură, flu- omidei, nu putem să o comparăm cu alte entități cu
turele ar fi putut fi asemuit ca o versiune miniaturală parcurs similar, pentru că omida, în accepțiunea noas-
a phoenixului: când îi ajunge timpul din urmă, și unul tră și chiar a ei înșiși, încetează să mai existe. După
și altul mor spre a renaște. E însăși metafora parcur- crisalidă este doar fluturele, cu miracolul aripilor lui.
sului sufletului creștin. Dar asemănările se opresc Este trist și înduioșător, acest drum al ființei
brusc. prin viață. Homer a cântat, în versurile sale, călătoria
Unde phoenixul e un luptător, dându-și foc și zbuciumată a lui Odiseu cel rătăcitor, despărțit de casa
murind cântând cântece de slavă, fluturele e umil. sa, de certurile unor entități mai înalte. Motivul de
Transformarea se petrece fără voia lui. Dacă creștinul, “casă”, de “acasă”, de căutare a trecutului pierdut a
omul, simte că se apropie de moarte, scoțându-și sin- devenit de-a lungul secolelor un laitmotiv al literaturii

REVISTA NOASTRĂ nr. 55/56 grafica: Petru Stancovici 51