Page 21 - Revista Noastra Nr.53-54 (2020)

MOD / MODEL

Diana Mădălina DRAGOMIR
clasa a IX-a F

“Întunecând întunericul

am deschis porțile luminii”

Plecând de la ideea unei supernove ajunse,
printr-un miracol, transformată într-o gaură neagră,
putem vedea modul nostru de a percepe lucrurile ca o
explozie orbitoare venită din senin. Modul, fie el per-
sonal sau nepersonal, din perspectiva unui verb, te des-
crie și în fiecare miscare pe care o faci, dar trebuie să
fii capabil să o faci într-un mod cât mai specific ție po-
sibil.
Viața pe Pamânt este o teorie pe care
specialiștii incearcă s-o ducă la capăt, bazându-se pe
Teoria Big Bang-ului sau alte posibile teorii, care aduc
la creearea acestui tumult de materie organizată si ne-
organizată care plutește în neant de zeci de miliarde
de ani, în alte miliarde de galaxii, în care strălucesc,
ba chiar te orbesc numai gândindu-te la ele, alte sute
de miliarde de stele.
După cum spune Nichita Stănescu: “Întune-
când întunericul am deschis porțile luminii”, putem
considera că am luat din macrocosmos și am adus în
microcosmos Calea Lactee drept o minune venită de
la o anumită Divinitate. Dar această poartă a luminii
poate fi “Raiul” în care trăim sau doar o stea care s-a
nimerit să explodeze și să formeze alte subordonate
ale ei, care să se rotească în jurul ei?
Cred că este pueril să spui că omenirea este cel
mai bun lucru care s-a întâmplat acum 1,5-1,8 mi-
lioane de ani, având in vedere că, ușor-ușor, până și
plămânii Planetei Albastre nu vor fi nimic altceva
decât o materie dezintegrată, un zero absolut de la
atâta suferință.
Nici măcar nu poti citi în horoscop venirea
unui bombardament din partea astrelor. Dar, prin ab-
surd, dacă omul ar putea prevesti asta, ce ar putea face grafica: Mădălina Dragomir
omul? Văd, adică prevestesc într-o anumită măsură din
“Ultimele trei minute” sfârșitul lumii ca și cum situația o rigă, nici un împărat care și-ar fi pierdut țara și pu-
ar deveni din ce în ce mai tensionată, iar detaliile, toate terea nu s-ar fi prăvălit în genunchi cu deznădejdea
corpurile care acum erau protejate de magnetosferă și cu care căzuse Buranni Edighei în ziua despărțirii de
atmosferă, vin din toate părțile, ca un adevărat bom- femeia iubită…Și Pământul își urma calea…”- Cin-
bardament de noutăți care contribuie la rezultatul final ghiz Aitmatov în “O zi mai lungă decât veacul”.
al demersurilor noastre imaginare. Bineînțeles, putem De la prima și ultima ispită din grădina Ede-
vorbi despre ultimele trei minute pe care le vom trăi nului, deducem, prin prisma lui Nichita Stănescu, că
pe Terra, în care vom vedea cum totul este o spirală “Îndrăgostiții sunt pietoni ai aerului”, întrucât răul îi
largă care absoarbe tot, însă înainte de sfârșitul lumii, dă muritorului de rând avânt spre un drum infundat:
a existat, în mod evident, un început: “Pământul își “Eu sunt picătura de sânge care vorbește”. Evident,
urma calea în spațiu, scăldat în vânturile țărilor. Plu- toate aceste efecte relativiste vor aduce la un “Al vieţii
tea în jurul soarelui și, rotindu-se în jurul axei sale, vals / Şi câte sunt, - ca un adio...” – din “Elegie”, de
purta cu sine un om îngenuncheat în zapadă, în inima George Bacovia. Totuși, dacă după noi va mai exista
unui pustiu bătut de stihiile iernii. Nici un prinț, nici vreo altă formă de viață, superioară nouă, asta ne este
greu să discernem.

REVISTA NOASTRĂ nr. 53/54 17