Page 19 - Revista Noastra Nr.53-54 (2020)

MOD / MODEL
Elena MOCANCA Absolventă a Colegiului “Unirea” - promoția 2019

studentă anul întâi la Facultatea de Drept
a Universității din Sheffield

Modus operandi

Identificam o siluetă fără conținut, sprijinind
printr-o mișcare ciclică soarele. Din avion, mă
îndepărtam cu privirea țintită asupra acestui vis și a
acestei nostalgii. Și nu mai țineam soarele în mână, și
nu mă mai credeam legendar Prometeu; mai ales
atunci, când desfăceam calda strângere a ceea ce eram
și-mi era. Iar asta mă încânta, știam încotro zbor.
Urma să cunosc o variantă clară a timpului, un pasaj
neîntrerupt al studenției, cu un început tipic-atipic, mai
mult sau mai puțin înghețat în vreme. Urma să farmec
un drum pe dealuri, în verdele unor păduri diluate în
parcuri - așa cum s-a ridicat orașul - spre Școala de
Drept și să mă amestec printre cărămizile roșii ale
clădirilor, înțelegând că mă dedic unui tipar, pentru că
făcusem același lucru cu patru ani în urmă la liceu. Pri-
cepeam.
Atunci am întors călătoria spre interior și mi-
am permis să cunosc oceanul din pântecele propriului
univers, la punctul 0. Lumea se forma, sub furtună și
meteoriți și plângea sub furia apelor. Treptat valurile
se culcau sub greutatea temperării, treptat apăreau fâșii
de pământ, treptat apărea vegetație, iar viața acvatică
se extindea. Pășeam într-o lume neîncepută, cu milă,
iar acolo, mai mult ca Dante decât ca mine, mi-am în-
tâlnit ghidul, pe Cronos: Suntem într-un timp al zeilor.
A început să sară până când clepsidra i-a căzut din
buzunar, asta pentru ca decorul pe care-l vedeam să se
preschimbe într-un ritm cumplit. Am măsurat în grafica: Anda Popa
minute o lume întreagă, dar nu cu exactitate, iar la
final, am devenit conștientă că mă aflu pe o bancă în modus operandi, modul în care renășteam după fiecare
fața unui lac, în primul parc din Sheffield pe care-l viz- ciclu - mă extenua.
itasem. M-am gândit că voiajul luase sfârșit, dar con- I-am spus lui Cronos că poate să plece și, even-
fuzia mă oprea din clipit. Cronos s-a așezat lângă tual, să-mi lase mie clepsidra care, spre uimirea mea,
mine, a lămurit prezența noastră în vidul pe care, de era decorată cu o piatră albă, cuarț aș fi spus atunci,
fapt, nu îl părăsisem și mi-a spus să privesc în spate. înconjurată de Uroborus și o coloană minusculă,
Una în fața celeilalte, neîndrăznind să depășească linia adaptată dimensiunilor ei, de aur, ca liant între cele
pe care el o impusese, pe aceeași bancă, fixată, totuși, două baze, de altfel, de lemn... Bineînțeles că nu a ac-
în cadre distincte, existau eu-rile - variante de sfârșit ceptat, ba chiar a râs, dar eu nu am înțeles de ce o zei-
de cicluri, rânduite după moștenirea temporală, privind tate cu voal, intrusă și nepăsătoare, ar fi păstrat un
clar și înverșunat către succesoare, fără a vedea, în obiect atât de straniu sub presiunea căruia alergam eu
esență, decât o bancă goală. Mi-am coborât o secvență de la o bancă la alta.
de gând printre dimensiunile suprapuse să mă văd mai Am pășit spre exterior. M-am întors la acel
clar pentru că trecutul nu mi-ar fi fost niciodată mai prim curs. Am iubit de la început. Am iubit cursul, da,
precis, dar creșterea nu mi se înfățișa, iar evoluția se profesorii, seminarele, oamenii și accentele, locurile,
plimba de la o bancă la alta. Vedeam, într-adevăr, cum clădirile, natura - parcă puțin altfel, ploaia și soarele
se grăbește spre mine și știam că odată ce va ajunge la deopotrivă și simultan. Regatul, ca întreg, și castelele
ultima bancă, mă voi dedubla, ridicându-mă și aban- în care învățăm, Sheffield, Doncaster, Liverpool, Man-
donând un mulaj în căutarea următoarei bănci. M-am chester, Londra; totul s-a îmbrăcat în vis și mi s-a
sustras din analiza lor. O să mai stau puțin. Acest înfățișat pentru a obține îndoieli asupra realității. Mă

REVISTA NOASTRĂ nr. 53/54 15