Page 10 - 2017_revista_noastra_nr_47-48

ESEU

întregește prin umbra aripilor (este îngeru-i de pază),
demonul pare să se îndrăgostească de ipostaza com-
plementară: Te iubesc! - Era să strige - demonul în a
lui noapte (Înger și demon). Această prelungire a im-
aginii iubitei atrage o dorință de apropiere, pe când de-
dublarea prin reflectare este însoțită de dorința de
unificare a celor două părți.
Chipul se conturează prin fie oglindire (spații
mediatoare care reflectă imaginea fiind: oglinda pro-
priu-zisă, fereastra, visul, cât și apa), fie printr-o mul-
tiplicare a imaginii. Necesitatea unificării celor două
părți dedublate face ca o căutare a chipului în apă în
Crăiasa din povești (ca să vad-un chip, se uită, /Cum
aleargă apa-n cercuri) să se transforme într-o cobo-
râre a privirii spre fundul apei (Odin și poetul), privire
care pătrunde prin fereastră (Mureșanu), coboară în
oglindă (Luceafărul), mai apoi în vis, la sfârșit chipul
ajungând să se identifice cu imaginea oglindită, ase-
menea lui Narcis (Vis). Aceste ipostaze ale dublului
devin aproape o autoscopie. Cel care privește, crede
că își vede propriul chip și se percepe pe sine ca fiind
dublu (subiectiv și obiectiv), construindu-se prin
această percepție o dublă prezență (Ibidem: 177).
Consistența chipului devine iluzorie, din moment ce
atunci când se vede reflectat, nu este el însuși, așa ca
în cazul fetei din Călin file din poveste. Ea, privind este intangibilă; pentru că nu poate fi cuprinsă, rămâne
asemenea lui Narcis în lac, se îndrăgostește de propria doar o înjumătățire a eului (Din valurile vremii nu pot
reflecție: Dar ea seamănă celora îndrăgiţi de singuri să te cuprind - Din valurile vremii).
ei-şi [...] /Și Narcis văzându-şi faţa în oglinda sa, is- Autoscopia eminesciană cuprinde mai multe
vorul, /Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul. variante ale dedublării (Ibidem), alteritatea dintre eu
/ [...] cu ochii mari, sălbateci, se priveşte în oglindă, și celălalt eu fiind o detașare de propria persoană pen-
/Subţiindu-şi gura mică şi chemându-se pe nume/Și fi- tru că nu mai putem vorbi de o cunoaștere subiectivă
indu-şi şie dragă, cum nu-i este nime-n lume. Pentru a sinelui, ci de una obiectivă. Cunoașterea obiectivă și
chipurile care se privesc pentru a se reuni, funcția superficială despre care vorbește Herbert Read în Im-
oglinzii este preluată de apă și de vis care, la rândul agine și idee (Herbert Read, 1970: 110) ne arată că ho-
lor, au proprietăți de reflectare a imaginii, visul fiind tarele eului nu pot fi depășite în ciuda unei aparențe
un mod prin care eul se identifică cu el însuși. Imagi- de identificare perfectă cu ceea ce vedem reflectat. În
nea reflectată este reală, dar deformată și, de aceea, această autoscopie, frecventă în universul eminescian,
distanța dintre un eu și celălalt eu pare a fi mediată de
existența unui văl, care doar după ce este îndepărtat
revelă chipul din spatele lui. Vălul devine mijlocul de
separare al celor două părți ale dublului. El face
diferența între aparența și esența chipului, dualitatea
fiind iluzorie din moment ce transparența lui se înlă-
tură cu ușurință. În Venere și Madonă, cele două ipos-
taze (înger și demon) sunt separate de această prezență
a vălului. Adevăratul chip cu care iubita este asociată
stă în spatele vălului, și anume, chipul demonic care
nu poate fi estompat: Dar azi vălul cade, crudo [...] Și
privesc la tine, demon, și amoru-mi stins și rece.
Spre deosebire de fata din Călin file din po-
veste, al cărei chip este dedublat prin oglindirea în apă,
tot o variantă de autoscopie este și dedublarea marchi-
zului de Bilbao care se confruntă cu dublul său (în
Avatarii faraonului Tlà). Între ipostazele dedublate
există o legătură echivalentă cu o corespondență mag-
netică (G. Călinescu, Idem:177) pentru că cele două
imagini formează o singură realitate: dubletul său,
care dormea, pe când el renunța la mîna tinerei fete,
se va deștepta, va alerga la castel, acolo însă va da de
8 REVISTA NOASTRĂ nr. 47/48