Page 78 - 2015_revista_noastra_nr_43-44

Voci de hârtie CONFIRMARI

Dragă prieten/ă,

Aşa au început toate scrisorile, aşa o încep şi eu
pe a ta. Acum o săptămână am primit de la poştă o
cutie imensă cu scrisori; nicăieri pe colet – şi nici pe
vreo scrisoare – nu erau scrise nume sau adrese. Am
fost fascinat de misterul ce învăluia toată cutia, aşa că
am petrecut aproape o întreagă zi de duminică citind
cele 99 de scrisori din ea: unele erau propoziţii sau idei
scurte scrijelite pe câte un colţ de hârtie rupt dintr-un
caiet, altele erau lungi de patru-cinci pagini, unele au
fost scrise relativ recent, pe când altele datează de prin
anii ’40. În câteva erau scrise poveşti banale de viaţă,
altele erau probabil pagini din jurnale personale, iar
alte câteva erau reţete de mâncăruri lângă care erau
adăugate mesaje scurte de tipul „Nu am ştiut ce să
scriu, dar îţi las aceasta reţetă de plăcintă cu mere pe
care o am de la străbunica mea şi care tot circula prin
familie de prea mult timp.” După ce am citit vreo do-
uăzeci dintre hârtiile din cutie, mi-am dat seama că
este vorba de un fel de scrisori în lanţ: primeşti o scri-
soare, scrii tu alta în care povesteşti ce vrei şi o trimiţi
pe a ta, împreună cu ce ai primit, mai departe la o
adresă la întâmplare, dar care să existe. Eu nu am să
îţi trimit niciuna din scrisorile alea 99 pentru că:
1) sunt al o sutălea destinatar şi asta trebuie să însemne
ceva, 2) din cine ştie ce motiv, m-am ataşat foarte mult
de toată bogăţia culturală şi spirituală cu care sunt în-
cărcate toate scrisorile şi 3) mă gândesc că ar forma o
bază bună pentru următoarea mea carte de ficţiune.
Aşadar, îţi voi trimite doar scrisoarea asta, a mea, însă
vreau să împărtăşesc cu tine câteva fragmente ale unor
„personaje de hârtie” care m-au impresionat pe mine
mai mult. Într-o scrisoare din 2013, o franţuzoaică poves-
teşte cum a ieşit din ghearele industriei ce obiectivi-
zează femeile, renunţând la iluzia grandorii oferită de
banii pentru care trebuia să se vândă, luptând pentru
lucrurile în care a crezut şi alegând o altă cale în viaţă:
„[…] După şapte ani jumate de ‚,muncă” în in-
dustria modelling-ului, mi s-a spus pentru prima oară
în viaţa mea că trebuie să mai slăbesc şi să îmi fac o
schimbare de look pentru că arătam puţin ,‚învechită”
şi deja nu mai eram pe gustul bărbaţilor. Aveam 22 de
ani. Fiind îmbătată de mirosul banului şi păcălită de
promisiunile goale ale managerilor mei, am acceptat
să plec de lângă tatăl meu, care m-a crescut singur de
când mama a plecat de acasă şi care cam tot bea încă
de atunci, la 15 ani şi să fug prin lume. Nu de puţine
ori am ajuns şi în spitale din cauza înfometării, din
cauza nevoii de a fi tot timpul foarte slabă. Eu am fost
nevoită să sacrific şi să renunţ la multe lucruri, doar
pentru nişte bani şi puţină faimă. Când aveam 19 ani,
tatăl meu a murit de infarct – nu-l mai văzusem de
vreo doi ani, iar cel mai mare regret pe care încă îl
am e că nu am fost lângă el pentru că am avut nu ştiu
ce photo-shooting în Madrid, iar el a murit singur.
Trecând peste astea, realizând în ce stadiu am ajuns,
mi-am dat seama că trebuie să mă opresc, să fac ceva
mai bun cu viaţa mea. Evident, am ajuns să urăsc
enorm această industrie care transformă fetele în
obiecte sexuale. Întotdeauna am crezut în drepturile
femeilor însă niciodată nu am avut voie să îmi exprim
opinia în acest sens; nu se plia pe dorinţele şi aştep-
tările unei lumi conduse de bărbaţi. Mă înfurie faptul

REVISTA NOASTRĂ nr. 43/44 75