Page 73 - 2015_revista_noastra_nr_43-44

DEBUT

- Nero! Tu ai fi Nero! proclamă nemiloasă
Elena, înghiontindu-mă neîncetat cu degetul în coaste.
- Serios? Cred că glumești! îi spusesem agitată,
imitându-i gestul supărător.
- Bine, m-ai prins! Nero nu ți se potrivește, dar
să știi că nici Caligula nu e departe. Dacă stau să mă
gândesc, cred că știu cine ai putea fi. Stai numai să îmi
amintesc... șopti, preocupată brusc de punctul negru
neidentificat de pe tavan.
- Fie cum vrei tu, dar ție nu ți se potrivește Im-
periul. Aș spune că tu ai fi Pitia, Oracolul din Delfi,
afirm încrezătoare, un rânjet plin de satisfacție contu-
rându-mi-se lent pe buze.
Elena fu gata să-mi răspundă cu o replică fără
doar şi poate usturătoare, când ușa sălii de clasă se lovi
puternic de perete. Mara intră în clasă, ne privi pe rând
în ochi și nici nu se preocupă de profesoara înlemnită
pe scaunul de la catedră.
Se aplecă peste banca Dianei, care se așezase
cât mai aproape de catedră și era tot mai obedientă față
de profesori încă de când era nevoită să-și
îmbunătățească performanțele școlare.
- Cine te crezi? strigă Diana, privind-o sfidă-
tore pe Mara.
- Cu siguranță nu tu și nici Veronica, chicoti
Mara, o grimasă malițioasă schimonosindu-i chipul.
Simțeam că aerul încearcă să mă sufoce și pi- grafica: Andra Bianca Văsii
cioarele îmi tremurau necontrolat, bătând un cântec
frenetic pe parchetul prăfuit. Nu mai știam de mine și Mara, înconjurată de alaiul ce nu contenea s-o
presiunea sângelui din urechi crescuse îngrijorător. asalteze cu întrebări, pusese primii pași pe treptele
Următorul lucru pe care mintea mea îl înregis- acoperite de gheață. Leon, bun prieten cu Bogdan, se
trează e chipul îndurerat al Dianei care realizează că repezi după ea și o prinse de spatele hainei descheiate.
oriunde s-ar uita va găsi numai trădare. Nimeni nu i Insistând să o oblige să explice de ce întârziase, acesta
s-a alăturat împotriva Marei, nici măcar profesoara continuă să tragă de haină, reușind chiar să o dea jos
care era, brusc, de negăsit. de pe umărul stâng.
În săptămânile care au urmat Diana a fost izo- - Ce vreți?! se răsti Mara, lovindu-l pe Leon
lată şi chiar prigonită, domnia Marei luând amploare. peste mănă printr-o smucitură violentă.
Toate au trecut într-o manieră grețos de firească, actul - Să vorbim cu tine și atâta tot! îi strigară Bog-
calvarului unui suflet golit de speranță, jucat într-o dan si Marius, împingând-o ușor de umeri.
versiune aberant de banală și, îndrăznesc să spun, prea Și atât a fost de ajuns. Mara se dezechilibră și
aproape de pretențiile lui Nemesis. mai apucă să icnească ascuțit înainte ca fruntea ei să
Până la urmă tragedia își cere tributul și Diana se izbească de aceleași trepte de care se lovise Diana.
l-a plătit vărsându-și sângele pe treptele de la intrarea Sânge roșu împrospătă pata care acum creștea în
elevilor într-o primă zi de decembrie. Cauzele care au proporții, substanța rubinie colorând luciul gheții cu
provocat traumatismul cranian - peste a cărui dovadă râuri aburinde.
acoperită a doua zi cu gheață și zăpadă s-a călcat cu Alaiul plecase în mare grabă, lăsând-o pe Mara
nepăsare - au rămas un mister, întrucât Diana a refuzat întinsă peste trepte. Și eu tot încremenită locului am
vehement să vorbească despre ce s-a întâmplat. Și rămas, până ce sunetul unor pași ezitanți și al unui
totuși, eu și Elena vom ști mereu adevărul. obiect atingând pământul mă anunțase că nu eram sin-
- Uite-o! strigă Bogdan, bun confident al gura care privise spectacolul și era incapabilă să pără-
Marei. sească locul faptei.
Strigătul lui îmi atrase atenția, care se îndreptă „Voi, ochi reci din piatră, priviți nepăsători
fără impedimente către fata ce tocmai sărise gardul cum petale de roșeață îneacă zdruncinate sorți. Piedes-
școlii și urma să intre în umbra proiectată de clădirea talul de pământ te leagă, dar sufletul bate în ale Infer-
dreptunghiulară ce parcă stătea să se prăbușească. nului porți și pe pielea albă-ngheață cuvintele din
Printre norii plumburii se ivise discul galben cărți”, așa grăise oracolul luându-mă de mâini, aceeași
al Soarelui, dar mie tot continua sa-mi fie frig şi pi- carte învelită într-o pagină de ziar zăcând pe prima
cioarele încă refuzau să se miște. Aveam aceeași treaptă pe care fusese abandonată.
senzație de greață ca în ziua fatidică, dar nu-mi puteam Mai știi tu, Elena, că ai uitat să-mi spui cine
desprinde tălpile încălțărilor de pe piatra rigidă. eram eu? Ei bine, eu am fost statuia lui Pompei.
70 REVISTA NOASTRĂ nr. 43/44